Vocea ta. Aventura mea în ţara alăptării

Nu a trecut o lună de când l-am înţărcat pe Andrei. Acum două zile a împlinit patru ani. Ditamai vlăjganul, nu? Eh, nici chiar aşa. Tot îl împinge pe frati-su cu picioarele de lângă mine, şi se lipeşte de mine ca un timbru. Încă este băieţelul care îmi caută privirea atunci când se loveşte, încă mă strigă noaptea, uneori, când se trezeşte şi nu mă simte lângă el. Doar că nu mai suge lapte de la sân. Andrei a fost alăptat la cerere începând cu 14 februarie 2013, când l-am pus, sărmăluţă fiind, la sân, până acum două luni, când am eliminat supturile de noapte, apoi, treptat, pe cele de zi.

.

Ca să pot continuă povestea alăptării lui Andrei, trebuie să vi-l prezint şi pe fratele lui, Cristian. El împlineşte şase ani în Martie. Mi se strânge stomacul uneori când mă gândesc la povestea alăptării lui Cristi. L-am născut prin operaţie cezariană după ce 39 de săptămâni am fantasmat la o naştere naturală cu râuri de oxitocină, lapte şi fericire în jurul nostru (până la urmă am avut de toate, nu vă faceţi griji). Cristi a fost alăptat maxim o luna. Îmi aduc aminte exact momentul în care am decis “bun, o să îi dau lapte praf, sunt sigură că va creşte bine şi fără lapte de la sânul meu”. Şi chiar a crescut bine, dar adânc în sufletul meu ştiam că se poate şi mai bine. Povestea înţărcării lui Cristi a fost una clasică, una pe care în cei şase ani de când l-am născut, am citit-o de sute de ori pe grupurile de facebook dedicate mamelor, alăptării, parentingului şi subiectelor adiacente. Nu ştiam cum să-l ţin în braţe, nu avea o poziţionare bună, nu era ataşat corect  (am învăţat în timp terminologia, tot citind resurse despre alăptare pentru al doilea copil). Îmi spălăm prea des sânii cu apă şi săpun (aşa fusesem sfătuită de multiple persoane de încredere pentru mine atunci), mi-era frică să-l pun la sân pentru că mă dureau ragadele. Ce să mai, pentru mine, alăptarea primului copil a fost un chin, nicidecum povestea idilică la care mă aşteptăm. Uneori, când mă gândesc cu nostalgie la momentele acelea, primele mele zile ca mamă, îmi aduc aminte cât de sigură pe mine eram. Consideram că sunt extrem de informată, că procedez cum nu se poate mai bine şi că fac un salt extraordinar de mare în faţă în ceea ce priveşte creşterea copiilor faţă de mama mea, care îmi povestise că uneori mă mai lasă în pătuţ şi adormeam singură. Mai şi plângeam, dar ce să faci..? (P.S: şi eu am fost alăptată foarte puţin, o săptămâna-două).

Timpul trecea, copilul creştea, pe mine mă măcina ceva. Ştiam că alăptarea şi naşterea naturală, aşa cum şi implică definiţiile lor, sunt naturalul-normalul pentru specia noastră. Şi mă tot întrebăm de ce mie nu mi-au ieşit treburile astea două. Şi am tot citit, şi m-am informat, între timp am ajuns şi la sursele potrivite de informare ( vă spusesem mai sus că la naşterea lui Cristi eram convinsă că ştiu tot;aveam să aflu că nu era aşa), diferite de mama, soacră, vecină, bunica,asistenţă de neonatologie cu studiile vechi de 40 ani. Între timp l-am conceput pe Andrei, ce avea să se nască atunci când Cristi va fi împlinit doi ani. Am aflat că există consultanţi în alăptare. Am evaluat acţiunile mele de la experienţă cu Cristi şi mi-am propus că pe Andrei să-l alăptez şi să reuşesc să şi nasc natural (ar fi fost vorba de NVDC, dar asta e subiect pentru alt articol). Ajunsesem de râsul curcilor, al prietenilor şi al familiei când le spuneam că merg la cursuri de alăptare (“dar ce cursuri dragă, doar îl pui la ţâţă şi asta e! că parcă bunica făcea cursuri!”). Toate persoanele acestea uitaseră că tocmai ele îmi oferiseră sfaturi nepotrivite, că să nu zic proaste, sfaturi contraproductive, şi care aplicate cu perseverenţă, aşa cum le-am aplicat şi eu, au dus direct la eşuarea procesului de alăptare.

Din persoana care eram la naşterea lui Cristi m-am transformat în cu totul altă persoană la momentul naşterii lui Andrei. Bineînţeles că am trecut prin numeroase procese de schimbare, maturizare, am făcut psihoterapie, m-am analizat singură, am descoperit literatură de specialitate (psihologie, neuroştiinţe, parenting, dezvoltare personală) pe care o devoram în timp ce Cristi îşi savura biberonul de seară…

Exceptând naşterea lui Andrei, despre care voi povesti în alt articol, alăptarea a mers brici. De când mi l-au adus în rezervă, ştiam exact ce să fac, l-am pus la sân (am simţit poziţia corectă) şi aş zice că până acum două luni nu s-a dezlipit. Am trecut prin etape şi etape, prin pusee, prin perioade în care a supt mai mult, în alte faze părea că merge spre autointarcare, undeva între doi ani şi jumătate şi trei ani ştiu că mi-a fost mie personal foarte greu (am observat din experienţă de consiliere a mamelor şi din ce am citit pe grupurile dedicate mamelor, e o perioada dificilă), dar după ce am depăşit vârstă de trei ani, parcă lucrurile s-au mai aşezat.

Andrei a început să meargă la grădiniţă la program lung, alăptat fiind, în septembrie anul trecut iar în octombrie am fost prima dată plecată de acasă pentru cinci zile consecutive. În perioada sărbătorilor de iarnă am fost plecaţi în vizită la bunici şi l-am anunţat că am decis să scoatem supturile de noapte pentru că îmi era foarte, foarte greu să ne trezim atât de des. Nu era doar supt, era şi miorlăială, era o lipeala de mine pe care eu am resimţit-o că fiind iritantă. Când am scos supturile de noapte i-am explicat cam timp de o săptămâna înainte, în fiecare zi, că urmează să nu îi mai dau să sugă noaptea, pentru că nu îmi mai este confortabil, dar că voi fi acolo dacă îi va fi greu. Şi fix aşa a fost. Eram acolo, îi ascultam plânsul, am fost cu totul alături de el şi am avut încredere în puterile lui. Câteva nopţi la rând se mai trezea, cerea sân, îi explicam că nu se poate, că nu pot să îi dau, îi aduceam aminte despre discuţiile noastre. Uneori plângea, uneori nu. La un moment dat nu s-a mai trezit.

Eu am avut de-a lungul timpului credinţa că durata alăptării este ceva intim, ceva ce se stabileşte de către cele două persoane implicate, şi dacă unuia dintre ei (vorbesc din punctul de vedere al mamei, evident) nu îi mai este confortabil, poate comunica cu respect celuilalt şi pot decide să oprească alăptarea. Având această credinţă, acum o lună am decis să opresc alăptarea lui Andrei. Mi-am asumat această decizie şi asta a însemnat să accept plânsul lui, să fiu acolo pentru el când a fost nemulţumit că nu îi ofer sân. Uşor nu a fost, dar având încredere în mine şi în el, am reuşit să-mi gestionez emoţiile şi am putut să-l ajut şi pe el să treacă peste acest eveniment dificil. Analizându-mă pe mine de-a lungul timpului, am putut observa că am decis să înţarc copilul în momentul în care am putut să-mi asum asta. Şi în care am armonizat partea mea logică cu partea mea emoţională; deoarece de-a lungul timpului am mai simţit, de supărare, din cauza oboselii, din cauza suprasolicitării (erau momentele unor achiziţii ale copilului şi astfel sugea mai des), că vreau să înţarc, dar parcă nu am fost niciodată atât de hotărâtă că acum. Şi împăcată cu decizia.

Cred că două lucruri mi-au fost foarte de folos în acest moment important din viaţa mea de mamă, parteneriatele de ascultare (unul din instrumentele de parenting din filosofia Parenting by Connection, pe care eu le împărtăşesc părinţilor), în cadrul cărora am putut să explorez şi să exprim sentimentele mele legate de alăptare şi înţărcare, şi consilierea psihologică (se poate foarte bine să gestionezi situaţia inţărcării şi fără aceste instrumente, am prezentat doar experienţa mea personală).

Citisem înainte pe diverse bloguri despre ultimul supt al copilului, în cazul autoînțărcării, şi i-am explicat lui Andrei că acum este ultima dată când pot să îi mai dau sân, am savurat momentul amândoi, l-am trăit pe deplin şi am descoperit o nouă lume. O lume în care putem să ne conectăm şi să ne arătăm iubirea şi în alte moduri, diferite de alăptare. Am transformat simbioza în care eram până acum într-o legătură specială, frumoasă, transformarea permiţându-ne amândorura să creştem şi să învăţăm din această experienţă.

 

Sunt Alexandra Moga, mama lui Cristian  şi a lui Andrei, consilier pentru dezvoltare personală şi educator parental. Mă puteţi cunoaşte mai bine pe siteul meu, alexandramoga.ro şi pe pagina de facebook Părinţi Împreună.

Susțin o relație părinte-copil relaxată, sinceră, bazată pe respect și echilibru. Consider că un ingredient esențial în orice relație interumană este respectul emoțiilor și acceptarea lor și că o bună conectare între părinte și copil nu poate avea decât beneficii.

Nu cred că există o rețetă pentru familia perfectă dar cred că există instrumente și informație care ne poate direcționa către “mai bine, mai cald, mai aproape” în relația cu copiii noștri.

Intră în conversație