Unde alăptăm?

Unde alăptăm? Prima întrebare de mamă:

Ştiu că alăptatul în public este un subiect sensibil, dar nu mi-am propus să discutăm despre acest lucru acum. Îi las pe antropologi, pe istorici şi pe liderii de opinie să discute despre cât este de (in)decent alăptatul în public, pentru că eu am alte treburi: am un copil de an şi patru luni care m-a obligat să bag pudoarea într-un sertar, să o încui şi să arunc cheia pe fereastră. Băieţelul mei m-a învăţat să alăptez oriunde. Dar n-a fost aşa simplu de la început…

Prima oară când l-am alăptat pe Luca în afara casei a fost în vizită la socrii mei, pe canapeaua lor uşor inconfortabilă pentru o mamă care avea ragade şi probleme cu lactaţia, iar fiecare sesiune de alăptare cerea un set-up special: perne multe pe genunchi, în spate şi în laterale. Luca avea şase zile şi era prima oară când îl scoteam din casă într-o excursie de cinci minute până la blocul vecin, acolo unde locuiesc bunicii lui paterni. Mă simţeam de parcă porneam în călătoria vieţii mele, ieşeam în sfârşit cu copilul în lume! Copilul mânca mult şi dormea puţin, aşa că în ora de vizită cel mic şi-a cerut dreptul la lapte iar eu a trebuit să mă conformez. Însă cum să mă dezbrac în faţa socrului meu? Mă zbăteam între pudoare şi agitaţia creată de cel mic care urla din toţi bojocii. În altă cameră nu voiam să mă ascund pentru că ar fi trebuit să stau izolată cel puţin jumătate de oră, cât avea să mănânce odorul, aşa că am dat ruşinea de a mă dezgoli pe instinctul de mamă şi l-am alăptat pe Luca cât de discret am putut. Nici până în ziua de azi nu ştiu ce-o fi fost în mintea socrului meu pe moment, însă ştiu că acum i se pare normal să mă vadă că îl alăptez pe Luca întotdeauna când suntem împreună.

Au urmat ieşirile în parc şi alăptatul firesc pe bănci, în leagăne, la groapa cu nisip, pe tobogan sau sprijinită de copaci, în iarbă. Am alăptat în biserică, după botezul lui Luca, în tren, în aeroport, în avion la decolare şi la aterizare, alteori chiar pe toată durata călătoriei. Am alăptat la terase de faţă cu prietenii noştri, în restaurante mai mult sau mai puţin luxoase, pe plajă în Italia, pe plajă la 2 Mai şi la munte.

De departe, cel mai neobişnuit loc în care am alăptat, deşi am fost foarte jenată, a fost o sală de interviuri dintr-o clădire de birouri, aflată în sediul unei multinaţionale cunoscute. Vara trecută, pe când Luca avea trei sau patru luni, aveam de făcut câteva drumuri ca să rezolv nişte probleme birocratice legate de concediul meu de creştere a copilului. Copilul era la purtător, aşa că am ajuns cu el în marsupiu în sediul multinaţionalei de unde aveam de ridicat ceva hârţogăraie. Planul era simplu: copilul dormea liniştit, eu aveam să urc preţ de câteva minute în biroul fostului meu şef, să semnez ceva hârtii şi să plec repede înainte să se trezească şi să ceară de mâncare. Socoteala din multinaţională nu s-a potrivit deloc cu cea de acasă, căci Luca s-a trezit în urlete de foame imediat cum am intrat în liftul clădirii. Şeful nu venise încă, aşa că am fost primită într-un biroul gol unde am schimbat copilul, l-am întins pe o masă de conferinţe, şi, pentru că îi era foame, a trebuit să îl şi alăptez pe loc. Semigoală într-o sală de interviuri – aveam o rochie pe care a trebuit să mi-o dau jos – eram terifiată la gândul că cineva ar putea intra în orice minut în acea sală. Am avut noroc şi nu a intrat nimeni, aşa că după câteva minute aveam şi copil liniştit, şi hârtii semnate.

La colecţia mea de locuri în care am alăptat am adăugat recent şi metroul bucureştean. Iată-mă acum câteva zile în metrou, cu copilul care murea de cald şi sete şi care s-a trezit urlând în la Piaţa Romană că vrea lapte.”Mamaaaa, aptiiiiii”, a urlat Luca până la Universitate, cu mine alături încercând să îi distrag atenţia, fără succes. Noroc că lângă mine s-a aşezat o doamnă drăguţă care, văzându-mă jenată că nu vreau să îi dau copilului să sugă în metrou că mă vede lumea şi mă arată cu degetul, începe o conversaţie pe care nu o să o uit prea curând:

– Cât are, doamnă, băieţelul?
– Un an şi aproape patru luni.
– Şi încă îl alăptaţi? mă întreabă ea, în timp ce Luca îşi croieşte drum cu mânuţele în decolteul meu.
– Da, zic eu cu jumătate de gură.
– Bravo, vă felicit, eu am alăptat-o pe fetiţa mea un an jumătate şi m-am oprit pentru că eram prea obosită şi lucram foarte mult, dar îmi pare rău acum. Haideţi, nu fiţi jenată, daţi-i copilului să sugă, că vă ţin eu spate să nu se vadă.

Voi ce poveşti amuzante aveţi legate de alăptatul în public?

Dacă vrei să fii pregătită cu adevărat pentru alăptare, achiziționează-ți din vreme “Ghidul pentru alăptare al doctorului Jack Newman”, de Jack Newman și Teresa Pitman.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație