Mă jenez, dar mă tratez!

Ramona Gabăr

Mă jenez, dar mă tratez! Ce aștept de la „spectatori” atunci când alăptez?

De departe, cea mai jenantă experiență a mea cu alăptatul în public a fost acum câteva zile. Eram cu Maria într-un loc unde se servesc paste, supe și salate, lângă ieșirea de metrou de la Intercontinental. Cei care sunteți din București îl știți, nu? E un loc mic, cu trei banchete și trei măsuțe. Eram noi două și încă trei clienți. Așa că ar fi fost foarte greu să trecem neobservate, să mergem pe blat, să hibernăm, cum ar zice ursul Baloo. Iar Maria era foarte nedormită, foarte irascibilă, foarte obosită. Nu ne mai văzuserăm de vreo trei ore și își dorea mult să sugă. Sugând, aproape adormea, iar eu nu știam ce-ar fi mai bine să fac: să îmbrac copila pe fast forward și s-o scot din local cât de repede pot (cu urletele de rigoare, bineînțeles), s-o las să adoarmă la sân (dar nu știam ce să fac mai departe, fiind totuși într-un loc în care nu mergi să stai cu orele și să-ți faci somnul de amiază) sau să-i dau să sugă insistând la fiecare două secunde că nu trebuie să adoarmă?

Dacă vrei să fii pregătită cu adevărat pentru alăptare, achiziționează-ți din vreme “Ghidul de alăptare al doctorului Jack Newman”, de Jack Newman și Teresa Pitman.

Ascult și mă jenez

Toate aceste dileme se desfășurau în mintea mea în timp ce la masa vecină două femei tinere șușoteau: „Dar nu e prea mare ca să mai sugă? Tu ce crezi?” și tot așa. Decorul perfect se completa prin faptul că la masa din față stătea singurul bărbat din local. Putea fi mai bine?

Ei bine, am supraviețuit. Nu pot spune că-s cea mai curajoasă persoană din lume când vine vorba de expus părțile intime. Nevoia m-a învățat că uneori pur și simplu n-ai ce face. De când am copil, am ajuns să privesc cu mult mai multă empatie (și simpatie) oameni pe care înainte îi analizam mai degrabă suspicios: mamele care alăptează în locuri publice, mamele care alăptează în locuri publice copii mai mari de șase luni, părinți ai căror copii urlă și se zvârcolesc în supermarket, părinți care își primesc pe nepusă masă câte o palmă peste ochi de la odraslă, părinți care astupă gura urlătoare a copilului cu telefonul mobil pus pe jocul preferat etc.

Am început să privesc din ce în ce mai furioasă

În schimb, am început să privesc din ce în ce mai furioasă alte categorii de oameni, pe care înainte doar îi ignoram: părinți care urlă la copii și îi umilesc în public, părinți care își lovesc copiii, sau mame cu manichiuri și coafuri perfecte care butonează telefonul cu grație în timp ce bona dă copilul în leagăn.

Dar ca să revin, un biberon cu lapte nu e niciodată obscen, nu-i așa? Ei bine, poate a venit timpul să nu mai considerăm nici alăptatul în public ca fiind așa. Chiar dacă eu tot mă jenez.

Fiecare are pragul său de confort

Să ne înțelegem – nu am nimic împotriva mamelor care nu pot și nu vor să alăpteze în public, nici împotriva celor care o fac cu mari precauții și cu discreție maximă. Nu mă deranjează să văd un șal acoperind sânii mamei și capul copilului – fiecare are pragul său de confort. Precum am zis, nici eu nu m-am simțit ca peștele în apă alăptând într-un spațiu de 20 de metri pătrați, cu câteva perechi de ochi căutând vidul pentru a mă ocoli. Am ceva împotriva celor care nu înțeleg că uneori trebuie să alăptezi oriunde te-ai afla: în avion, în tramvai, la restaurant, în parc sau la coadă la impozite.

Aș vrea să știe…

Ce aș vrea să facă cei din jurul meu atunci când pe copila mea o apucă disperarea după țițiiii în afara casei?

1. Să nu mă judece. Poate că am avut treabă și car copilul după mine de câteva ore. Nu am avut cum să ajungem acasă. Da, unele mame care alăptează mai și muncesc, chiar dacă nu se duc la birou.

2. Să nu se uite insistent. Credeți-mă, oricât de proalăptare ai fi, uneori nu e deloc confortabil să simți priviri ațintite asupra ta exact atunci.

3. Dacă sunt însoțitorii mei, să nu se poarte ca și cum tocmai mi-ar fi crescut o trompă violet. Adică să nu se întoarcă în profil, vorbind către pereți, nici să se holbeze, nici să tacă în acele cinci minute, nici să scoată repede telefonul și să butoneze fără țintă. Pur și simplu, e ceva normal. Daca fiică-mea ar mânca o brioșă nu v-ați purta așa, nu? Jena e comună uneori, așa că haideți să o depășim împreună purtându-ne firesc.

4. Să mă încurajeze. M-am simțit ca și cum aș fi câștigat la Loto când o mămică a venit să mă felicite după ce tocmai terminasem o partidă de alăptat în parcul Carol. M-a felicitat că am curaj să alăptez în public. Cam așa stă treaba: îți trebuie curaj. De parcă ai jefui o bancă și te-ai pregăti să fugi cu banii în Madagascar. Uneori, nivelul de adrenalină e comparabil.

În rest, nimic. Nu vă cer decât să mă priviți fără prejudecăți. Nu vă cer să înțelegeți că nu o fac nici din exhibiționism. Nici ca să demonstrez ceva. Nu e un act de protest. Nici unul demonstrativ. O fac pentru că trebuie. Și să știți că mă jenez.

Dacă vrei să fii pregătită cu adevărat pentru alăptare, achiziționează-ți din vreme “Ghidul de alăptare al doctorului Jack Newman”, de Jack Newman și Teresa Pitman.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa