”Te-am hrănit cu dragoste!”


La 18 ani am scris în ultima teză la limba germană că cel  mai mult pe lumea asta îmi doresc să am un copil. Pe atunci profesoara mea m-a încurajat și mi-a spus că este frumos să devii și bunică și că poate e bine să mă gândesc la asta. Am mulțumit politicos și m-am concentrat pe ale mele.

Am rămas însărcinată pe la 25 de ani

Pe atunci aveam timp și nu aveam minte, dacă pot să spun așa. În timpul sarcinii m-am documentat despre: nașterea naturală, probleme în sarcină, dezvoltarea copilului, dieta în sarcină, cum să previn vergeturile, ce căruț este cel mai bun și lista cu lucruri utile, dar nu atât de importante, poate continua la nesfârșit.
Nu am citit un rând despre alăptare. Mi se părea cel mai natural lucru de pe lume. Toată lumea putea să alăpteze, mă rog, în jurul meu nimeni nu reușise să facă asta, dar așa se zicea. Și nimic despre cezariană. Eu urma să nasc natural.

Citește despre alăptare și pregătește-te! Ți-am pregătit câteva pachete speciale, cu cărți la PREȚURI SPECIALE care să te ajute în această minunată călătorie a creșterii copiilor. Vezi lista lor AICI.

Socoteala de acasă nu prea s-a potrivit cu cea de la spital

Am ajuns într-o dimineață toridă de iulie la spital cu dureri care nu erau contracții, dar care puteau însemna, de la insuficiență renală la apendicită, cam orice. La sfatul unui chirurg cu ochii albaștri ca marea, care a promis să mă opereze el dacă este o apendicită, am acceptat cezariana.
Era 10:30 când știrile Europa Fm anunțau că în aceea zi vor fi 40 C iar eu eram întinsă pe o masă, cu mâinile imobilizate și o rahi anestezie așteptând să îmi cunosc copilul și să văd ce organ decisese să nu mai funcționeze.
La 10:40 Alexei m-a privit supărat, încruntat și plângând pentru câteva secunde iar apoi a fost luat și dus la neonatologie iar eu am fost operată de un chist pe ovarul drept.

Tot ce am simțit a fost o imensă responsabilitate pentru el

Știam doar că trebuie să fac tot ce pot să am grijă de el. Și am făcut. La 24 de ore după naștere, într-un acces de vitejie m-am ridicat din pat și am căzut lângă. Am reușit totuși să ajung la neonatologie să îl văd. Am vrut, instinctiv, să îl pun la sân. ”Nu ai lapte.” a tunat superior o voce în halat alb. ”Are icter și nu suge” a completat alta. ”E leneș” a decretat superior o alta și un biberon plin cu lapte mi-a fost pus în mână. În zilele petrecute în spital schema s-a repetat. Am reușit totuși să îl pun la sân, a reușit să sugă, niciodată însă îndeajuns.
Am plecat acasă convinsă că lucrurile vor merge mai bine. Alăptarea era acel lucru despre care eu nu citisem nimic pentru că era atât de naturală.

Patru luni mai târziu, Alexei avusese o singură zi în care laptele meu i-a fost de ajuns

În rest, a primit întotdeauna completare. Întotdeauna în brațele mele sau ale tătălui lui, întotdeauna uitându-ne ochi în ochi, întotdeauna la cerere. Am preparat lapte, am măsurat apă, am încălzit și apoi răcit apă. Am sterilizat de sute de ori biberoane, tetine și alte accesorii. Am citit despre laptele praf, despre calitățile lui, dar și despre ce ar putea să nu aducă bun în viața noastră. Statistici, studii despre cum asta îl va face mai inteligent sau din contră îi va periclita evoluția ulterioară. Despre cum va fi mai independent sau din contră niciodată nu se va putea desprinde de mine pentru că în copilăria fragedă nu putusem să îi ofer lucrul de care avea cea mai mare nevoie. În final m-am obișnuit. Eu nu îmi alăptasem copilul. Din prea plinul siguranței mele îl privasem pe el de un lucru atât de important.

Mi-am propus să mă descurc mai bine data următoare

Știam cam totul despre laptele praf, venise timpul să învăț și despre alăptare.
Ani mai târziu și sute de poze cu fratele său mai mic la sân, Alexei cel bun și blând m-a întrebat într-o zi: ”pe mine de ce nu m-ai alăptat?”. I-am spus povestea eșecului meu și am completat la sfârșit, cu un imens sentiment de vinovăție: ”Te-am hrănit cu dragoste!” I-am răspuns la toate întrebările cu privire la acest ”de ce nu?” și mi-am cerut scuze în final. Iar el drăguț, cald și bun a spus ”M-ai hrănit cu dragoste!”.

Acum, la mulți ani după această întâmplare, susțin și încurajez mamele să alăpteze. Cred în beneficiile laptelui matern și a informării despre alăpare. Mai cred că este ceva natural, despre care este totuși bine să ne informăm. Și dacă alăptarea se întmplă sau nu așa cum vă doriți vă îndemn să nu uitați să îi hrăniți cu dragoste.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație