Vocea ta: Nu e ca-n filme, primele zile cu bebe sunt altfel!

Îmi amintesc cum, însărcinată fiind, abia așteptam să mă întâlnesc cu copilul meu. În ultimele săptămâni de sarcină, nu mai aveam deloc răbdare. Deloc! Deloc!

Acest articol conține prezentare de produs

Îmi doream să treacă timpul mai repede, să merg la spital, să nasc și apoi să vin acasă și să mă bucur de copilul meu. Mă rog, zis și făcut! Rectific: zis, chinuit și făcut. Nașterea nu a fost așa cum o visam eu. A fost cezariană. Întâlnirea cu copilul n-a fost nici ea așa cum o visasem. Am stat cu el foarte puțin în primele clipe, doar l-am văzut, l-am pupat și nu mai știu nimic. Mi s-a făcut rău. Mi-am revenit greu după cezariană. Mă dureau toate. Mă durea orice. Eram durere. Numele meu era durere. Am stat în spital câteva zile, cele mai grele zile din viața mea. Aveam copilul cu mine și nu mă puteam mișca pentru că și respirația mă durea. Ce atașare la sân corectă? De unde? Cum? Nici nu realizam dacă e bine sau nu. Durea orice.

În visele mele…

În zilele petrecute în spital, abia așteptam să plecăm acasă. Îmi imaginam că în casa mea va fi altfel. Voi fi eu liniștită cu copilul meu. De parcă mi-ar fi dispărut toate durerile când aș fi intrat pe ușă.
Visele acelea în care veneam acasă și puneam copilul în pătuț, să doarmă, iar eu îmi vedeam de treabă prin casă aveam să realizez că erau atât de naive! Visele în care îl luam și-l puneam la sân și ne uitam unul la altul zâmbind erau și mai naive. Așa văzusem eu prin filme. (Ah, acum urăsc imaginile acelea când mama e abia născută și machiată, zâmbitoare, cu copilul în brațe și primește vizitatori! Ar trebui interzise astfel de imagini!)

În realitate, eu abia reușeam să merg, să stau cât de cât dreaptă

Îl alăptam întinsă pe pat pentru că așa îmi era cât de cât mai ușor. Îmi lua o eternitate să mă ridic din pat. Schimbarea scutecului era sfârșitul lumii. Trebuia să-l spăl, să-l țin în brațe, să-l susțin, iar eu abia mă susțineam pe mine. Mă târam prin casă cu un copil la piept, practic. Îmi cumpărasem chiar și un fotoliu pe care l-am așezat lângă pătuț, astfel încât să alăptez și să mă las ușor legănată. De parcă de legănat aveam eu nevoie!

Nu, nimic din ce îmi imaginam nu a fost!

Copilul n-a stat în pătuț nicio clipă. Păi cine să-l pună? Eu nu eram capabilă. A stat cu mine în pat de când am ajuns acasă, iar pătuțul a fost strâns ca să facem loc în cameră. Fotoliul în care visam să alăptez? A fost un loc de depozitare excelent, un dulap la vedere, cum ar veni. Apoi a devenit scaun de cinema, când am început să am timp de câte un film.

Ce mi-a salvat viața a fost un obiect pe care, până să nasc, îl vedeam cumva lipsit de importanță. Știți pernele de alăptat? Și eu le știam! Dar n-am crezut că una îmi poate salva viața! Am reușit, la vreo două săptămâni de la naștere, să am parte și de un pic din visele de dinainte. Am primit cadou o pernă! A fost Dumnezeul Dumnezeilor pentru mine. Am reușit să-mi țin copilul în brațe fără să mă simt chinuită. Și să ne fie bine la amândoi! Abia după apariția pernei în viața noastră, am început să cunoaștem și bucuria în tandem. Altfel, pe mine mă durea, el plângea pentru că nu stătea comod…

Așa că, sfatul meu, ca de la o mamă trecută prin (aproape) toate, luați-vă o pernă de alăptare. O s-o apreciați cum nici nu vă imaginați în primele zile. Dar și după! Spre exemplu, perna 4 în 1, de la Chicco, te salvează în primul an pentru că o poți folosi și pentru fixare, și atunci când stă pe burtică, și când vrei să-l pui în funduleț și și și…
În rest, multă putere și răbdare vă doresc.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație