Cât sunt de importante târâtul şi mersul de-a buşilea

mersul-de-a-busilea-totul-despre-mame

Aflați de ce este important pentru dezvoltarea bebelușului să se târască sau să meargă de-a bușilea.  Prin anii 1950, în Statele Unite ale Americii, un kinetoterapeut pe nume Glenn Doman a deschis, împreună cu echipa sa de specialiști, un centru de recuperare pentru copii cu leziuni cerebrale. Erau copii spastici, cu creierul foarte afectat.

Pentru ei, Glenn Doman a conceput un program intens de recuperare, care implica multe tehnici, de la aplicarea căldurii, a masajului și protezelor de susținere, până la operații de transplant de muşchi sau os sau electrostimularea mușchilor paralizați.

Un grup de 100 de copii au fost tratați astfel, săptămâna de săptămâna, iar un alt grup, unde părinții nu își permiteau sau nu doreau să investească în terapie, a fost pur și simplu evaluat. După trei ani de zile, au tras linie. La foarte puțini se vedeau îmbunătățiri (ceva de genul “Billy ridică mai bine capul”, “John are un echilibru mai bun”), mulți se găseau în aceeași stare ca la început, iar o parte din ei erau mai rău, mult mai rău decât atunci când au început tratamentul.

Rezultatele acestui program au fost absolut surprinzătoare

Cu sentimentul unui profund eșec, au vizitat copiii defavorizați care nu-și putuseră permite terapia. Spre surprinderea lor, copiii care nu au avut parte de nici un tratament erau considerabil mai bine decât cei tratați.

Diferența între cele două grupuri de copii a fost că primii fuseseră permanent imobilizați în diverse dispozitive, scaune posturale, fotolii speciale, orteze și proteze, iar cei din urmă au fost lăsați liberi, pe podea.

Acest eșec i-a mobilizat atât de mult pe specialiști, încât au început să studieze copiii neurotipici, au făcut primul grafic de dezvoltare neuromotorie a copiilor normali și au pus bazele terapiei neurodevelopmental. Au reușit să recupereze mii de copii cu leziuni cerebrale, să restabilească vederea copiilor cu orbire corticală, să învețe să citească și să urmeze o universitate copii pe care alții i-ar fi etichetat cu un retard irecuperabil.

V-am povestit istorioara asta ca să vedeți că un copil cu probleme, lăsat să se miște liber, a progresat mai mult și mai repede decât un copil imobilizat, pentru care s-au făcut multe eforturi de recuperare.

În zilele noastre, unii dintre noi avem tendința de a cumpără cele mai moderne sisteme de imobilizat bebelușii: de la scaunul cu vibrații, la cel de masă, la centrele de activități și până la controversatele premergătoare. Îi plimbăm în cărucioare sau sisteme de purtare, ergonomice sau nu, chiar și în casă. Îi ținem până la un an în pătuț și țarcuri de joacă, unde nu au cum să învețe să se târască și să meargă în patru labe, apoi începem să îi ridicăm să meargă direct în picioare, cu antemergătoare sau hamuri.

Astfel, copilul poate sări peste etapele importante ale târârii pe burtă și peste mersul de-a bușilea. De ce sunt acestea mai importante decât, de pildă, statul în fund sau mersul în picioare?

Pentru că târârea pe burtă este singură mișcare pe care o face TOT corpul, ea implică toate grupele de mușchi, chiar și cele care ajută ochii să conveargă. Se întâmplă în perioada de 6-9 luni, și, cu excepția soldaților care o folosesc în exercițiile lor, este o mișcare la care nu ne reîntoarcem în viață.

Târârea învață creierul că are un corp de controlat, îl ajută să își organizeze mișcările și rodează articulațiile, pregătindu-le pentru un mers corect. Prin mișcarea mână-picior opus se stabilește comunicarea între emisferele cerebrale.

Această organizare a creierului este dusă la nivelul următor de mersul de-a bușilea, în patru labe, mână-picior opus. Acesta este responsabil de crearea unor conexiuni în creier care vor ajută la scris și citit, orientare în spațiu, propriocepție (cunoașterea poziției propriului corp în spațiu), rapiditatea reacțiilor.

Distanța de la ochi la mânuța care se sprijină pe podea este exact distanța dintre ochi și carte sau caietul de scris de mai târziu. Mâinile care susțin corpul în mișcarea de mers patruped își întăresc muşchii necesari mișcărilor mai fine, de decupat, manipulat obiecte sau scris.

Tot ce trebuie să facă mămicile de bebeluși este foarte simplu: să treacă peste frica românească de praf și de curent, să șteargă podeaua bine și să pună bebelușul pe burtică, pe jos, din primele luni. Bebelușul va avea libertate de explorare, se va mișca nestingherit și va trece singur prin etapele firești, deja programate de natură.

Dacă totuşi observați că nu parcurge singur aceste etape, există exerciții simple de stimulare, pe care vi le poate arăta orice kinetoterapeut bun. Le faceți acasă zi de zi, iar rezultatele nu vor întârzia să apară. Pe termen lung, beneficiile sunt incomensurabile!

Podeaua este cel mai bun și mai sigur loc de joacă pentru un bebeluș!

Citește și ”Cartea Bebelușului”, cel mai important ghid al primilor ani alături de copil. Detalii AICI.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație