Ora mea săptămânală de libertate, când simt că sunt femeie, nu numai mamă!
Am un copil de nouă luni, de care sunt efectiv lipită – din dorința să-i fiu aproape, dar și din necesitate, bunicii lui sunt unii departe, ceilalți încă lucrează. Soțul pleacă de-acasă pe la 8.30 și ajunge înapoi seara. Ajutorul meu este o tanti în casă de cateva ori pe săptămână, care mă ajută cu curățenia și cu ceva mâncare, o reminescență a lunii noiembrie, când am avut mâna în ghips pentru că am rupt-o cărându-l pe fi-miu în brațe. Am ținut-o pe tanti ca să pot să-mi păstrez toată energia pentru Paul.
Citește și: Mama e șefa-n casă!
Nu mă plâng, mi-am dorit mult copilul și aleg să stau cu el – am preferat ajutorul în casă unei bone, de exemplu. Doar că singurele mele momente singură sunt când doarme pe timp de zi (și-mi irosesc viața pe cea mai cunoscută rețea de socializare) și o oră-două în care-l las cu tatăl lui, duminica. Cu altcineva nu stă fără plânsete, și și-așa suntem la limită cu cât pot sta departe de casă.
Începutul: libertateee!
Nu mi-am propus să cresc un copil lipit de mine, din contra – primele trei săptămâni din viața lui, cât a stat și soțul acasă, i-am lăsat singuri și am fugit să rezolv tot felul de administrative. N-aveam stare. Născusem cu trei săptămâni mai devreme decât data estimată și n-am apucat să-mi fac nestingul înainte. Atunci mi-a reproșat soțul că nu stau mai mult pe-acasă. Veneam odată la două-trei ore să alăptez. Am făcut asta zile la rând, fără niciun fel de grijă. Încă nu mă obișnuisem cu statutul de mamă. Aveam o energie pe care acum o invidiez!
După ce s-a întors soțul la muncă, mi-am suit copilul în portbebe și am plecat: ba la țară, ba prin oraș (greu mai e să schimbi un scutec la Piața Romană!), ba la Sibiu – ba cu mașina, ba cu RATB-ul. Legați la propriu, dar cu o libertate în doi. Copilul dormea mult, mânca la cerere… Un vis.
Paul era foarte sociabil când era mic, ba chiar imi reproșam la un moment dat că prea-l pasez în brațe străine: „Țineți-mi și mie copilul până îmi montez marsupiul”. Țin minte că am șocat un cuplu de bătrânei când, pe scara unui bloc din centru, i-am rugat să îmi țină copilul de nici o lună – „N-am mai ținut un copil atât de mic în brațe de foarte mulți ani”, mi-a zis doamna. Mi-am speriat prietenii: cum îl vedeau pentru prima oară, li-l pasam în brațe. Se albeau la față, dar ce să facă?!
Continuarea: „nu profit de viață suficient!”
A făcut nouă kilograme în octombrie și, după ce mi-am rupt mâna și venit și frigul, mi-am dat seama că zilele de libertate sunt limitate. Perioada de stat în casa a coincis cu „frica de străini” pe care-o trăiesc bebelușii la șsapte-opt luni, și-așa am ajuns ca singura persoană cu care-l pot lăsa fără să urle să fie tatăl lui. Nevoia mea de a avea momentele mele a crescut! Altfel, statul în casă a coincis cu minidepresii ale mele ca nu profit de viață suficient!
Mi-am cerut drepturile pe lângă soț și le-am stabilit program comun – una-două ore pe săptămână. Timp în care să simt și eu că-s încă femeie, nu doar mama lui Paul: o cosmetică, un masaj, un bazin sau pur și simplu ieșit cu cate-o prietenă șa o plimbare sau o cumpărătură la supermarket. Orice ca să-mi mai clătesc mintea și să îmi aduc aminte pe ce lume trăiesc. Pentru că-i așa ușor să uiți!
Le e greu și lor, dar și mie. De multe ori îi sunam de test și copilul urla. Nu știam cum să mă teleportez acasă mai repede. Conduceam ca bezmetica gândindu-mă ce le voi spune politiștilor dacă mă opresc pe dreapta.
Apoi am descoperit că dacă nu-i sun, chiar dacă e vreo problemă, ne descurcam mai bine – trebuie să am încredere în tatăl lui că o rezolvă. Chiar dacă plânge copilul. Chiar dacă soțul nu aplică vreo metodă de parenting pe care eu s-o aprob. Le lăsam lapte, acum mâncare solidă… Se descurcă!
Orice ar fi, am nevoie de timpul meu
Am nevoie de timpul meu, să fiu eu zen, ca să pot să împartățesc cu ei zenul restul orelor săptămânii, când le sunt la dispoziție zi și noapte! Așa că am preferat să dau câte-un sms. Dacă nu mi se răspunde, e ideal!
Sună însă mai ușor decat este. Când ies pe ușă mi se chirceste stomacul de grijă. Când conduc, mă uit din reflex la scaunul de mașină, cu groază – „unde-i copilul?!” – pentru trei milisecunde, până îmi aduc aminte că-s singură și că e normal. Nu mai știu să merg drept pe stradă, mi s-a schimbat centrul de greutate de la căratul copilului. Dacă mă întâlnesc cu cineva și se uită mai lung la mine, așa cu 19 kg peste greutatea mea „de om normal”, mi se face rușine de cum arăt și de hainele din garderobă. Îmi dau seama că totul s-a mulat pe „rapid, cât să nu plângă Paul”: mommy-jeans șighete emu ce se dau jos repede când intrăm în casă – în caz că plânge copilul, părul prins în coadă – ca să nu aibă de ce să mă tragă. Cearcanele până în gât pentru că de trei nopți ne trezim din oră-n oră, are o infecție. Mă gândesc că puteam să pun ceva anticearcăn pe față, că ar trebui să mă duc să-mi iau niște tricouri noi, aș putea să fac un efort să slăbesc un pic.
Gata pentru o săptămână nou-nouță…
Apoi îmi aduc aminte că am doar ora asta și că ar fi bine să profit de ea până la capăt, fără să mă cert, ci să mă relaxez, să mă odihnesc, să-mi aranjez gândurile și planurile, să visez la ceva frumos. Așa că mi-am petrecut ora de săptămâna trecută cu cateva ture de bazin, niște hidromasaj, minute în sauna umedă și secunde în cea uscată, un duș luuung și 15 minute de meditație în salină. Și-am fost un om nou, gata de o săptămână proaspătă în care sa fiu doar mama lui Paul.
