Incubatorul uman sau Kangaroo Care – Prematurii salvați de contactul cu pielea părinților

Lipsa de incubatoare și o bănuială legată de eficiența incubatorului uman au inspirat un doctor columbian să încerce ceva radical pentru a salva viețile prematurilor: contactul constant la nivel de piele cu părinții. Este mai ieftin decât echipamentele de îngrijire neonatală de ultimă generație și poate chiar mai bun.

Totul despre mame
 continuă seria de articole dedicate unor subiecte incitante și delicate legate de parenting, preluate de pe  www.mosaicscience.com, o platformă jurnalistică care explorează știința vieții în profunzime. Platfoma este susținută Wellcome Trust, fundație caritabilă globală dedicată îmbunătățirii sănătății.

În contextul în care o bancă de lapte matern se va deschide în curând și în România, primul articol a fost dedicat eticii donării laptelui matern și beneficiilor uimitoare descoperite în lume pentru acest miracol uman prea mult ignorat. Articolul pe care vi-l propunem astăzi este despre beneficiile uriașe al contactului piele la piele dintre părinți și copilul prematur.

Kangaroo care – de ce ținerea copilului la pieptul părinților este mai bună soluție pentru toți

Lena Corner

© Juliana Gómez

Carmela Torres avea 18 ani când a rămas gravidă pentru prima dată. Era în 1987 și împreună cu viitorul ei soț, Pablo Hernandez, erau doi tineri idealiști columbieni care se mutaseră în capitala, Bogota, în căutarea libertății și a unei vieți mai bune. Când Torres i-a spus tatălui ei că este gravidă, a fost așa de înfuriat că fiica ei va avea un copil înainte de căsătorie încât nu și-au vorbit timp de ani de zile.

Torres nu s-a intimidat. Sarcina evolua fără probleme și ea își vedea de viața ei în Bogota. Dar într-o după-amiază de decembrie, din senin, a început să aibă contracții puternice. Mai avea peste două luni până la termen. L-a sunat pe Hernandez și împreună s-au dus într-un suflet la Institutul Mamei și Copilului din estul Bogotei. La scurt timp după sosire, a dat naștere pe cale naturală unui băiețel de numai 1.650 kg.

Înainte de a-l putea ține în brațe, copilul a fost dus de urgență la secția de terapie intensivă pentru nou-născuți. I s-a spus să se îmbrace și să plece acasă. „Nici nu am avut ocazia să-l ating”, povestește ea. „Au spus ca pot să mă întorc și să-l vizitez, dar programul de vizită era foarte restrictiv – doar câteva ore pe zi. Când l-am vizitat m-au lăsat doar să mă uit, fără să-l ating.”

În a treia zi, Torres era acasă pregătindu-se pentru următoarea vizită, când a sunat telefonul. „Era de la spital. Au sunat să mă anunțe că bebelușul meu murise. Nu mi-au spus cauza morții și nu mi-au dat un diagnostic. Doar că e mort. Nici nu îi pusesem un nume.”

&

Torres a fost traumatizată. A fost cuprinsă de un sentiment acut de izolare și a început să se scufunde în depresie. A trecut un deceniu până când a fost pregătită să devină mamă din nou. Lucrurile stăteau altfel acum. Era căsătorită cu Hernandez, tatăl ei începuse să vorbească cu ea din nou. Era așa de încântată că va naște, că a decis să dea o petrecere. Dar în ziua petrecerii, din nou, contracții puternice i-au zguduit corpul, înghețând-o. A zâmbit, nu a spus nimănui, pretinzând că nimic nu s-a întâmplat. Seara, când toți invitații plecaseră, nu a mai putut să se ascundă. I-a spus lui Hernandez care din nou a zorit-o la Institutul Mamei și Copilului.

„Când am ajuns acolo doctorul a fost furios pe mine că nu am venit mai devreme. A spus că sunt gata să nasc”, spune Torres. „Am înghețat, nu voiam alt copil născut prematur. Am fost dusă în aceeași cameră de gardă unde am nășcut primul copil, care a murit. Amintirile m-au copleșit. Eram foarte stresată.”

La o oră după miezul nopții, Torres a născut alt băiat. I-a pus nume imediat: Julian. Avea cam aceeași greutate ca și primul copil, și la fel ca atunci, a fost dus în grabă la terapie intensivă. Părea că istoria se repetă. „Am petrecut o noapte de groază crezând că o să pierd încă un copil. Dar în dimineața următoare un doctor a venit să mă vadă. Mi-a vorbit despre un lucru numit Kangaroo Mother Care – cum aș putea să devin un incubator uman, să îmi port copilul și să îl iau acasă. A fost o luminiță văzută la capătul tunelului. Orice, numai să nu îmi mai las copilul acolo.”

© Juliana Gómez

În aceea zi Torres a învățat cum să își poarte bebelușul pe sub haine, între sâni, lăsându-i loc să respire. I s-a spus că nici cea mai subțire textilă între ea și copil nu este permisă. Trebuie să fie contact continuu și direct între pielea mamei și a copilului. A fost învățată cum să alăpteze, cum să doarmă pe spate proptită între perne și să nu îl spele deloc pentru a nu-i consuma din energia. A doua zi după-amiază, cu micul bebeluș prins la sânul ei sub o pătură, Torres a părăsit spitalul.

&

„Julian era foarte mic și fragil dar eram mai fericită să îl iau cu mine acasă decât să îl las acolo, unde îmi murise celălalt copil. Nu mi-a fost ușor să îl hrănesc dar am avut ajutor din plin. La început trebuia să mă întorc în fiecare zi la control și mi s-a dat un număr de telefon mobil la care să sun oricând am nevoie. A trebuit să ne întoarcem când lui Julian i s-a infectat cordonul ombilical și pentru fototerapie când a avut icter, dar în total, l-am ținut la piept timp de o lună 24 de ore pe zi, făcând cu schimbul cu soțul meu, până când a atins ținta de greutate de 2,5 kilograme. Apoi nu a mai trebuit să mai facem asta și am putut în sfârșit să îi facem prima baie.”

O idee născută din disperare

© Juliana Gómez

Kangaroo Mother Care (KMC) este ideea pediatrului columbian Edgar Rey, care a introdus-o la Institutul Mamei și Copilului în 1978. A fost o idee născută din disperare. Institutul deservea săracii orașului – cei care trăiau în locuințe improvizate șubrede la poalele munților din jur. Pe atunci era cea mai mare unitate de nou-născuți din Columbia, responsabilă de nașterea a 30.000 de copii anual. Supraaglomerarea era atât de mare încât trei copii împarțeau un incubator și rata răspândirii infecțiilor era ridicată. Mortalitatea creștea precum și rata abandonurilor pentru că mamelor tinere și sărace, care nu apucau să își atingă măcar bebelușii, le era mai ușor să plece lăsându-i acolo.

Căutând o soluție la aceste probleme, Rey a dat peste un articol despre fiziologia cangurului. Se menționa că la naștere cangurii sunt fără păr și mai mici decât o alună – foarte imaturi, exact ca niște copii prematuri. Odată ce ajunge în marsupiu, puiul de cangur are temperatura reglată de contactul direct, piele pe piele, permis și de lipsa părului. Se agață apoi de mamelonul mamei, unde rămâne până crește aproape de un sfert din greutatea mamei, când în sfârșit este gata să iasă în lume.

Lui Rey i s-a aprins un bec. S-a întors la institut și a decis să testeze. A învățat mamele de copii prematuri să își poarte bebelușii la fel cum o fac cangurii. Lucrând împreună cu colegul Hector Martinez, le-a învățat importanța alăptării și le dădea drumul acasă imediat ce copii erau apți de plecare. Rezultatele au fost remarcabile.

Mortalitatea și numărul infecțiilor au scăzut imediat. Supraaglomerarea s-a redus pentru că șederile în spital erau mai scurte, incubatoarele s-au eliberat și a scăzut și numărul abandonurilor.

&

© Juliana Gómez

Este opt dimineața și deja noua unitate KMC de la Spitalul Universitar San Ignacio din Bogota e plină. O mulțime de femei, și un număr surprinzător de mare de bărbați, stau înghesuiți – o mare colorată de căciuli tricotate și haine groase, protecție împotriva ciclurilor imprevizibile de grindină, ploaie și căldură ale orașului. Stau pe bănci înguste în mijlocul sălii, cu mici capete de copii care răsar la pieptul lor. Este cald, agitație și la un milion de kilometri distanță de atmosfera sterilă tipică a unei unități de terapie intensivă pentru nou-născuți.

Mulți par pregătiți să stea aici toată ziua – o femeie croșetează și alta și-a adus toată familia cu ea. Cinci pediatri stau aliniați, după o bancă examinând copil după copil, testându-le reflexele și îndoindu-le membrele încoace și încolo. Într-o zi obișnuită consultă mai mult de o sută de copii. Pentru o cameră plină cu nou-născuți este extrem de liniște. Niciun țipăt.

„Unitățile tradiționale sunt închise și au un program de vizitare foarte restrictiv”, spune Nathalie Charpak, pediatră franceză care acum conduce unitatea. „Un element important al KMC este că părinții au acces și pot sta cu copiii, creând legături unii cu ceilalți și câștigând încredere pentru că văd alți părinți cu copii foarte mici făcând același lucru. Statisticile arată că dacă unitățile sunt deschise sunt mai puține infecții, pentru că părinții verifică dacă personalul medical se spală pe mâini.”

&

© Juliana Gómez

Într-un colț au loc sesiuni intensive de alăptare. Eleanora Rodriges, o femeie de 26 de ani cu părul negru, din nordul Bogotei, tocmai ce se întorsese dintr-o plimbare în parc când dintr-o dată i s-a rupt apa. A născut gemeni: Henry (1,7 kilograme) și Joaquim (1,45 kilograme) la 32 de săptămâni. Emoționat, soțul ei se învârte încerc să le ghicească cea mai mică nevoie. Astăzi, Rodrigez învață să le facă masaje surprinzător de puternice copiilor, la cap, frunte, buza de sus și bărbie pentru a le stimula mișcările de supt. Joaquim, mai ales, tot adoarme.

„Este foarte greu”, spune Rodrigez, luptându-se să descâlcească ambii bebeluși dintre tuburile de oxigen. „Sunt hrăniți la fiecare două ore. Trebuie să ia 15 grame pe zi în greutate, aceeași creștere ca și cum ar mai fi încă în uter. Dacă se întâmplă asta e în regulă. Aștept până când ating greutatea magică de 2,5 kilograme.”

Într-o cameră apropiată, un psiholog este într-o ședință cu un mic grup de mame emoționate. Una, în niște pantaloni de trening și cu ceea ce pare a fi tricoul de fotbal al prietenului, pare că de abia dacă a trecut de majorat. Copilul ei este atât de mic că îți e și teamă să îl atingi. Toți copiii sunt născuți la mai puțin de 37 de săptămâni sau cântărind mai puțin de 2,5 kilograme.

&

Charpak s-a mutat din Franța în Bogota în 1986, după ce s-a îndrăgostit de un profesor universitar columbian. A ajuns la Institutul Mamei și Copilului lucrând cu Rey și Martinez. Rezultatele i s-au părut incredibile. A înțeles imediat nevoia de studii științifice riguroase care să dovedească lumii că au descoperit ceva deosebit.

În 1989, a făcut un studiu pe un eșantion de copii în două dintre cele mai sărace spitale din oraș. A dovedit științific că metoda KMC era sigură – chiar și cei mai mici prematuri nu mureau dacă îi scoteai din incubator. În 1994, cu fonduri de la un ONG din Elveția, a făcut un nou studiu, dar pe un eșantion mult mai mare și ales aleator, care a arătat că nu numai că mai puțini copii mureau, dar rata de alăptare creștea, internările erau mai scurte și numărul de infecții scădea. Descoperirile ei au fost publicate în revista Pediatria în 1997.

Charpak este trecută de 60 de ani acum și locuiește în Bogota de 30 de ani. În fiecare zi face o plimbare pe aleile pavate, prin faimosul trafic periculos, până la unitatea ei de la San Ignacio. Tatăl ei, Georges Charpak, a câștigat premiul Nobel pentru fizică în 1992, pentru inventarea și dezvoltarea detectorului de particule. Pentru Nathalie, KMC a devenit munca ei de o viață. Pe lângă munca în spital, este directoarea unui ONG care cercetează și promovează KMC, Fundacion Canguro.

Incubatorul uman
Julieta Villegas (stânga) și Nathalie Charpak la Fundatia Canguro

Angajată cu ea la fundație este o tânără parteneră plină de farmec, Julieta Villegas, care a fost antrenată să preia pelerina KMC oricând Charpak va fi gata să facă pasul în spate, care nu se va întâmpla însă curând. „Sunt înlocuitoarea lui Nathalie”, se prezintă ea cinic. Perechea are o forță de netăgăduit, determinată de credință neclintită în KMC. Este greu să nu le împărtășești entuziasmul. Sunt acum mai mult de 1600 de studii care arată că KMC face mult mai mult decât să ajute un bebe să ia în greutate. Cercetările arată, de exemplu, ca un bebe cangur se atașează mai bine de părinți decât un copil îngrijit convențional. Inima și aparatul respirator i se dezvoltă mai bine. Este mai bine pregătit să se autoregleze așa că este mai calm și poate dormi mai bine. Mamele cangur, de asemenea, poate datorită faptului că se simt utile, după ce au trecut prin vinovăția pe care o simțeau pentru nașterea prematur, experimentează mai puține depresii post-partum. Și, chiar mai remarcabil, testele făcute pe copiii cangur la 12 luni arată că au un coeficient de inteligență mai ridicat și o dezvoltare cognitivă mai bună decât bebelușii care au primit îngrijire tradițională.

„Este clar, KMC face mult mai mult decât să salveze viața copiilor. Am luptat toată viața să arăt că KMC nu are nimic de a face cu masajul sau alte mofturi de genul ăsta. Este un lucru greu și fiecare copil este atent monitorizat la fiecare șase săptămâni în primul an, dar beneficiile sunt extraordinare.”

Mulțumită în mare parte insistenței cu care Charpak a adus toate cercetările în atenția Ministerului Sănătății, KMC este acum consacrată în legislația columbiană. Toate femeile cu copii prematuri sau născuți sub greutate sunt trimise la cel mai apropiat centru.

Din Columbia în alte zeci de țări

Una din primele țări care și-a arătat interesul pentru ce se întâmplă la Bogota a fost Venezuela. În 1994, o mică echipă, de la un spital asemănător Institutului Mamei și Copilului, a venit să vadă cu ochii ei KMC. Au mai venit și din alte țări, mai ales sărace. Din Brazilia în 1995, urmată de Etiopia în 1996, apoi la scurt timp Madagascar, India, Camerun și multe altele. Charpak îi găzduia chiar la ea acasă și le ținea un curs intensiv de 15 zile. Acum, sunt primiți în sediul Fundației Kangaroo din Bogota. Apoi se întorc în țările lor pentru a organiza propriile lor programe KMC.

Multe din acestea au succes. În Malawi, care avea cea mai ridicată rată de nașteri premature din lume (181 de bebeluși din 1000), sunt acum centre KMC în fiecare district. Între 2005 și 2015, numărul copiilor decedați înainte de a împlini un an a scăzut de la 72 la 43 dintr-o mie. „Am văzut o scădere radicală a mortalității”, spune Indira, o moașă la Spitalul Central Zomba din sudul Malawi. „A scăzut de asemenea aglomerația din saloane pentru că bebelușii sunt îngrijiți acasă. Și au scăzut și costurile, făcându-se economie la energia electrică, mamele fiind sursa perfectă de căldură.”

450.000 de vieți salvate în fiecare an

În Camerun, o țară în care Charpak a fost de mai multe ori, mortalitatea copiilor prematuri a scăzut cu aproximativ 30%. Conform unei analize din 2016, făcută de Cochrane, o rețea globală de cercetători, studiind KMC, s-a descoperit că reduce mortalitatea la prematuri cu 33%. Organizația Mondială a Sănătății a estimat că acest procedeu are potențialul de a salva chiar și 450000 de vieți pe an.

Opoziția vine însă de unde te aștepți mai puțin. Pentru unii profesioniști din sănătate, spune Charpak, poate fi dificil să accepte că îngrijirea e mai bună decât ce pot oferi ei, mai ales dacă s-au luptat din greu pentru a aduce rânduri întregi de incubatoare în spitalele lor. Există și ideea majoritară că lucrurile sunt mai bine făcute în țările occidentale.

Dacă ideea KMC a fost indusă de necesitate, Charpak și Villegas sunt acum într-o luptă continuă de convingere a lumii că asta nu e doar o soluție pentru femeile sărace. „Nu este doar alternativa ieftină. Nu e ceva de aplicat doar în țările sărace. Este îngrijirea nou-născuților cu avantaje care sunt dovedite clinic.”

De netăgăduit, este o soluție mai ieftină. Costul aproximativ al îngrijirii nou-născuților prematuri în Statele Unite este între 3000 și 5000 de dolari pe zi. În schimb, în țările sărace un program KMC poate costa și 4,6 dolari pe zi. Unul din primii care au vizitat centrul din Bogota a fost Susan Ludington de la Universitatea Case Western Reserve din Cleveland, Ohio. A vizitat-o pe Charpak în 1988 după ce a văzut un scurt filmuleț despre KMC în Bogota.

„Am venit cu o echipă de cercetători la Institutul Mamei și Copilului și am fost uimită de ce am văzut”, spune Ludington. „Copiii erau așa calmi și liniștiți. Dormeau adânc și apoi se trezeau și sugeau cu vigoare. Prematurii noștri erau iritați tot timpul și nu dormeau bine. Erau toți în incubatoare. Mamele veneau să îi viziteze dar în nici un caz nu îi luau în brațe. Am fost foarte impresionată. Aveam foarte multe întrebări.”

Ludington s-a întors în Statele Unite și a încercat să trezească interesul în efectuare de studii legate de KMC. „Am fost în 18 spitale diferite în zona Los Angelesului. Toate m-au refuzat. Spuneau că ar trebui întâi studiat pe maimuțe, și se întrebau de ce am vrea să punem un prematur între sânii mirositori, transpirați ai mamei? Sau că bebelușii vor răci și apoi vom fi dați în judecată.”

„Trebuie să știți că în Statele Unite până în anii 70 mamelor nu le era măcar permis să își vadă copiii prematuri la terapie intensivă mai dereme de a 21-a zi de viață, În 1988 când am propus contactul de piele între mamă și copil, mamele erau deja primite dar nu le era permis să scoată copiii din incubator, doar să bage o mână înăuntru și să le atingă un pic coapsa.”

© Juliana Gómez

Până la urmă, Ludington a găsit înțelegere la șeful secției de neonatologie din Spitalul Presbyterian Hollywood. El a fost de acord să o lase să își facă studiul, primul din Statele Unite. „Încercam să vedem dacă metoda este sigură și s-a dovedit că da, era sigur, mai mult decât sigur”, spune Ludington. „Știam că cea mai protecție împotriva infecțiilor (pentru bebeluș) era să fie colonizat cu bacteriile mamei. Știam de asemenea că cel mai bun lucru pentru dezvoltarea creierului contactul piele-piele, cel mai bun mod de a menține nivelul de zahăr în sânge, astfel încât să nu devină hiperglicemic este contactul cu mama. Și ce nu știam în 1988 era că există un set întreg de nervi pe pieptul copilului și pe cel al mamei care sunt stimulați doar de contactul piele-piele, care trimite mesage cu oxitocină la creierul copilului.”

Centre în 70 de țări, inclusiv Spania, Australia și Franța

Conform hărții de pe peretele din birourile Fundației Kangaroo din Bogota, sunt acum centre KMC în aproape 70 de țări din toată lumea, inclusiv în Australia, Spania și Franța. Această idee simplă dar atât de ingenioasă, care are își are originea în sărăcia lucie, se răspândește acum în zonele cele mai bogate ale globului. Spitalul Universitar de Copii din Uppsala, Suedia, e în frunte și aplică metoda piele-piele pe mame de copii născuți la doar 25 de săptămâni.

Deci de ce nu am renunțat la incubatoare pentru a apela la KMC? „Nu e așa de simplu”, spune Angela Huertas, neonatolog consultant la University College Hospital din Londra. „În Uppsala mamele sunt internate în spital tot atât cât copiii. Acolo, au doi ani de concediu de maternitate și un an pentru tați, deci ei au ajutorul necesar pentru a face asta. Chiar dacă am vrea să folosim KMC aici în spitalul nostru tot nu am putea. Nu avem infrastructura pentru internarea mamelor, nici personalul necesar. Aici familiile sunt diferite de acelea din Columbia sau Scandinavia. Oamenii trebuie să meargă la muncă, și cine va avea grijă de ceilalți copii ai lor? Nu e vorba doar de dorința părinților sau de nevoia copiilor, trebuie să ai și voința politică să faci schimbări așa radicale ca aceasta.”

De asemenea, sunt cazuri când Huertas crede că bebelușilor le e mai bine în incubatoare. „Copiii foarte prematuri au pielea așa de subțire că e aproape transparentă – poți să le vezi venele prin ea”, spune ea. „Acestor copii, cu siguranță, le este mai bine într-un incubator pentru că au nevoie de un mediu umed până când pielea li se mai îngroașă.”

Ea crede că trebuie găsit un echilibru. „Sunt multe unități de neonatologie în Londra care nu permit părinților să stea mai mult de o oră pe zi”, spune ea. „Spun că e nevoie de liniște și trimit părinți pentru ca asistentele să aibă grijă de bebeluși. Sunt multe lucruri pe care le putem face în legătură cu asta.

&

Anul trecut în noiembrie, un grup care le includea pe Charpak, Villegas și Ludington s-a adunat pentru o întâlnire în Trieste. A fost un moment inspirator, marcând a 20-a aniversare a primei întâlniri globale KMC – acum cu un grup mult mai mare și mai vocal. Charpak și Villegas au prezentat cel mai ambițios studiu de până acum legat de KMC. Au decis să încerce să găsească cele 716 familii care au luat parte la studiul lui Charpak din 1994 și să vadă efectele KMC după 20 de ani pentru a afla dacă beneficiile au persistat. Au lansat o căutare națională, cu reclame la radio, TV și în presa scrisă pentru a găsi mamele cangur de atunci. S-au prezentat 441.

Una din primele voluntare a fost Carmela Torres. S-a întâmplat că la șapte ani după ce l-a născut pe Julian a avut un al treilea copil născut prematur. Acesta, pe nume Pablo, s-a născut la 33 de săptămâni și cântărea 1,6 kilograme – mai puțin chiar decât frații lui.Torres și-o amintea bine pe Charpak de la nașterea lui Julian. „L-a tratat ca pe cineva din familie. Când s-a întors în spital cu o infecție la cordonul ombilical veneam la prima oră și stăteam până seara târziu să îl îngrijesc cu metoda cangur. Dacă se întâmpla să întârzii, Dr. Charpak îl lua pe Julian și îl ținea în poziția cangur la propriul ei piept. Să apelez la KMC a doua oară a fost o experiență complet diferită. Eram încrezătoare. Știam exact ce aveam de făcut. Pablo a luat în greutate mult mai repede decât Julian.”

Deci Julian, acum de 22 de ani, împreună cu ceilalți bebeluși cangur, a fost subiectul unei serii de verificări riguroase, inclusiv RMN, analize de sânge, teste psihosociale și evaluări fizice. Fiecăruia i s-au măsurat încrederea în sine, depresiile, hiperactivitatea, agresivitatea și altele. La fel și copiilor crescuți acum, din grupul de control, care au avut parte de îngrijire tradițională. Rezultatele complete au fost publicate în revista Pediatria la sfârșitul anului trecut.

&

„Rezultatele sunt spectaculoase”, spune Villegas. „Am descoperit că bebeluși cangur erau mai puțin hiperactivi, mai puțin antisociali și aveau până și salarii mai mari. Asta este semnificativ mai ales că erau copiii care au fost cei mai fragilli și veneau din familii cu un nivel socio-economic mai scăzut. Am descoperit că dacă și tatăl s-a implicat în purtarea copilului în marsupiu, legăturile de familie erau mai puternice și apăreau mai puține separări. Rezultatele arată că dacă iei o mamă, nu contează situația ei economică, și îi dai instrumentele și cunoștințele de care are nevoie pentru a purta de grijă propriului copil, va avea aceleași rezultate ca și cum ar fi avut o situație economică mai bună. E un mod de a micșora diferențele între păturile sociale și între nivelurile de educație. Din acest motiv putem spune că prin îngrijirea de tip cangur, luptăm împotriva inegalităților. Nu doar salvăm vieți, schimbăm vieți.”

Apariția acestui articol a fost posibilă prin amabilitatea Mosaic.

Dacă ți s-a părut util acest articol, dă LIKE paginii noastre de Facebook, unde găsești și alte articole cel puțin la fel de interesante.

Intră în conversație