Pe tatăl lor îl iubesc copiii mei și tot pe el îl chinuie cel mai mult

Carmen Preotesoiu, redactor
Copiii mei își iubesc mai mult tatăl decât mama. Iar supărările lor se varsă tot asupra lui.
Copiii mei își iubesc mai mult tatăl decât mama. Iar supărările lor se varsă tot asupra lui.

Iubirea pentru tata manifestată de copiii mei nu are barometru de măsură. Dacă ar putea, s-ar lipi de el zi și noapte, ar merge cu el la muncă, l-ar păzi lângă laptop când lucrează, ar face totul împreună. Iubirea lor este atât de mare, că uneori a ajuns să devină sufocantă și chinuitoare pentru tatăl lor, asuprit de dorința lor nesfârșită de a-i implica în fiece lucru pe care îl face, dar și de nemulțumirile și supărările lor zilnice.

Încă din primele zile de când s-au născut, brațele lui i-au legănat nopți întregi, fără încetare. Fiecare privire, gângurit, gest, fiece băiță, sunet, mișcare a copilului au fost pentru el apă vie. Un miracol, care se întâmpla în viețile noastre după timp lung de așteptare. Bucurie și mirare. O fericire imensă, împletită cu recunoștință. Și peste toate, o oboseală dulce, care nu te lasă să încetinești ritmul, chiar dacă, câteodată, lumea pare că se scurge la picioarele tale, se face mică și neputincioasă, aproape că dispare sub povara sarcinilor zilnice.

Iubirea pentru tata. De la dragoste la chin

Primul cuvânt pe care l-a spus băiețelul meu a fost ”tata”. Cum îl vede, fața i se luminează. Ora de sosire a tatălui de la serviciu a devenit ora lui preferată. Îl așteaptă în prag împreună cu sora lui, sar pe el, îl îmbrățișează, îl urmăresc prin toate camerele, îl asupresc cu întrebările, abia dacă îl lasă să se schimbe de haine, îl învăluie într-o dragoste pătimașă, revărsând asupra lui toată bucuria revederii. Îl sună când este la cumpărături pe motiv ”mi s-a făcut dor de tati”, îl așteaptă acasă cu surprize prin care îi mărturisesc dorul și dragostea lor, refuză să adoarmă până nu îl știu și pe el ghemuit lângă ei. Iar tatăl, răbdător, le răspunde cu dragoste, grijă și atenție de fiecare dată. Și cu toate astea…stop joc!

Filmul se întrerupe brusc, armonia dispare. După mărturisirea iubirii și a dragostei, se instalează plânsul. Nemulțumirile. O stare dintr-aceea de bocet, când mai liniștit, când mai aprig, certăreț, chinuitor pentru urechile unui părinte atât de iubitor, dornic de liniște și de înțelegere.

”Ce as putea să fac ca ei să fie mai liniștiți și să nu mai plângă ?”

Iubirea copiilor pentru tatăl lor se transformă într-o clipă într-o prigoană. Într-o stare de agitație ce pare adesea de neînțeles. V-ați întrebat vreodată de ce copilul face viața grea, cu adevărat chinuitoare părintelui pe care îl iubește cel mai mult? V-ați spus: ”oare cu ce greșesc de copiii mei reacționează așa?” ,„Ce as putea să fac ca ei să fie mai liniștiți și să nu mai plângă, să se bucure de timpul petrecut împreună?”

Într-un final, toate capătă sens, dacă reușești să sapi adânc în sufletul unui copil. Studiile au arătat că descărcările emoționale pe care le au copiii se întâmplă mai cu seamă în prezența părintelui cu care se simt cel mai în siguranță. Iar genul de copil lipitoare, care are tendința de a suge toată seva părintelui, trebuie ghidat către o stare de împăcare, de consens, de înțelegere a nevoilor sale în paralel cu cele ale tatălui, în acest caz, și, cumva, de respectare a unor reguli care să-l ghideze către o stare de normalitate și de aplanare a tendinței de a-și elimina frustrările doar prin plâns.

Cei mici trebuie să înțeleagă, de exemplu, că tata, atunci când vine de la muncă, are nevoie de 15 minute numai ale lui, pentru a se schimba, a se spăla, a se liniști. Că neliniștile lor, tot ceea ce au acumulat de-a lungul zilei, stări bune sau mai proaste, pot fi eliminate și prin joc, mai abitir decât prin plâns, care nu face decât ”să le provoace dureri de cap, se umflă ochii, pierd timp prețios de joaca”, după cum eu le spun mai mereu în astfel de situații.

Copiii au nevoie de ghidaje fine, de explicații și de multe îmbrățișări

Sigur, și plânsul are rolul lui reglator, mai ales la vârstele foarte mici. Psihologii vorbesc adesea chiar despre plânsul de liniștire. Pe măsură însă ce copilul crește, avem toate pârghiile necesare prin care să ne creăm propria normalitate. Să le oferim șansa copiilor de a nu deveni asupritori. De a nu transforma iubirea pentru unul dintre părinți în chin. În stări de furie, de asuprire, de oboseală maximă. Nici într-o dependență greu de înlăturat. Copiii au nevoie de vorbe pe care să le înțeleagă. Și mai cu seamă de un mod fin de distragere a atenției. Chiar și cele câteva reguli ce trebuie impuse copiilor trebuie înglobate în viața de zi cu zi firesc, fără să creeze sincope, disconfort.

Copiii au nevoie de ghidaje fine, de explicații și de multe îmbrățișări atunci când simt că nu tot ceea ce vad, ce trăiesc este limpede pentru ei. Linia de demarcație dintre sentimentele bune, pozitive și cele frustrante, greu de gestionat este foarte fină. Copiii se descarcă în fața părintelui de la care simt că ar putea să găsească înțelegere, de care nu îi este frică să se prezinte așa cum sunt și de la care cer iubire, și grijă, și atenție. E nevoie de timp și de răbdare. O știu atât de bine.

Nu vă speriați dacă copilul plânge în prezența voastră mai degrabă decât în fața celuilalt părinte. Nici dacă simte nevoie să țipe, să lovească, să vă îndepărteze. În realitate, nevoia lui de conectare este cea care se dezlănțuie. Să fim alături de ei, asta e tot ceea ce putem face! Ca ei să aibă în minte în permanență că întotdeauna brațele noastre vor fi deschide pentru ei, că vorbele noastre calme și blânde le vor desluși mistere, că iubirea noastră îi va însoți oriunde s-ar afla.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa