Am derulat de multe ori în minte povestea rochiței mele…

Rochița copilăriei mele are efectul madlenei lui Proust…îmi amintește de o întreagă vară,dar mai ales de o legatură de suflet indestructibilă – bunicii.
E suficient să răsfoiesc albumul de fotografii sau prin ungherele memoriei…că o și văd…era albă, imaculată, dintr-o pînză de bumbac, cu mînecuțele ușor bufante, prinse intr-un elastic pentru a se crea un volănaș, un guleraș a cărui rotunjime îmi evidenția, desăvîrșind, cerculețele ochișorilor ce priveau cu multă curiozitate. Pe piept erau brodate buburuze roșii cu picățele negre, care puțin mai mari decît mărimea lor naturală, păreau că-mi atîrna precum un colier impresinant la gît…sau în alergarea-mi cu poala fluturîndă, dădeau impresia că mai-mai să-și ia zborul. Avea atașat ca accesoriu un șorțulet, care părea rătăcit din povestea Albă ca Zăpada…cu o dantelarie la bază și căteva mămăruțe parcă picate de mai…sus.
Rochița mea dragă, avea un statut aparte, pentru că stătea toată săptămîna la loc de cinste, cuminte pe umeraș, în camera de oaspeți a bunicilor…iar Duminica era purtată, de prințesa în miniatura care eram, la Biserică. Eram onorată să o iau cu mine la întîlnirile mele cele mai…pretențioase întîlniri.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație