Unde a dispărut magia copilăriei?

magia-copilariei-totul-despre-mame

A dispărut, oare, magia copilăriei sau a rămas undeva, bine pastrată?

Mă uit la copiii mei și parca nu îi vad bucurându-se la fel de tare de jocuri în aer liber, de prietenii, de gâzele din iarbă, de lucrurile magice și totodată banale care ne înconjoară. Și parcă mi se strânge inima… I-aș vrea la fel de liberi și de bucuroși precum mă simțeam eu când eram copil. Care este cauza, pot face oare părinții ceva? Poate un bun început ar fi să ne amintim de magia copilăriei proprii.

O grădină  în care eram doar noi, copiii

Nu ştiu de ce, dar luna mai îmi aminteşte cel mai mult de copilărie. Poate pentru că acolo unde am crescut, într-un cartier bucureştean liniştit şi plin de grădini de bloc, udate de două ori pe zi de bunici – grădinari, era plin de tufe de trandafiri. Trandafirii aceia mari, parfumaţi, care înfloresc la începutul verii. Trandafirii pe care noi, fetiţele, îi rupeam ca să gătim din petalele lor mâncare pentru păpuşi, de cele mai multe ori sau coroniţe de pus pe cap, deşi pentru acestea preferam totuşi florile moi de păpădie, mai galbene şi mai asemănătoare cu aurul, despre care se ştie că este must have-ul pentru o coroană de regină.

De fapt, dacă ar fi să iau cu mine o singură imagine din copilărie, aceea ar fi o grădină; o grădină din spatele blocului, cu multă iarbă, cu fluturi, cu locuri umbroase în care să îţi aşezi „casa”, „tabăra” sau „ascunzătoarea”, cu guguştiuci care sparg liniştea, cu foşnet de frunze uscate de căldură şi cu bunici care îţi striga pe geamul de la bucătărie ca e ora mesei sau că soarele arde prea tare şi e vremea să intri în casă. O grădină în care eram doar noi, copiii, un loc în care cea mai mare frică era legată de câinele de la blocul din spate sau de daciile care treceau „în trombă” pe aleile dintre blocuri.

Pătura și elasticul, jucăriile noastre magice

Pe vremea când tataia încă mai uda hortensiile dimineaţa şi seara iar mamaie strănuta monstruos, speriind vrăbiile de pe pervazul bucătăriei în care încălzea mâncarea pentru prânz, cele mai frumoase jucării pe care le aveam erau, în ordinea importanţei: pătura – pe care îţi aşezai „casa”, o lingură adusă de acasă, o sită – potrivită pentru a face „pământul fin”, cel din care „găteam” plăcintele pentru păpuşi, diverse capace în care preparăm bucatele, elasticul şi creta, pentru momentul în care ne plictiseam de atâta joacă de-a mama şi tata; un fel de girl’s night out, dar mai pe la prânz şi pe la umbră.

Fetele mai mari erau un fel de zâne protectoare pentru noi, picele

Grădina din spatele blocului era legată prin potecuţe mici, deseori însemnate cu cretă albă, excepţional cu cretă colorată, de cel mai frumos, şi totodată magic, loc de pe pământ: parcul! În parc învăţai diverse formule în limbi diferite cu ajutorul cărora îţi puteai forţa norocul aşa încât să nu fi tu cel care se pune la faţea („de-a v-aţi ascunselea”). Sau, în zilele cu adevărat norocoase, o fată mai mare, poate chiar una care era deja la şcoală, te lua sub protecţia ei. Asta era un fel de internship. Aveai atunci ocazia să îţi pefecţionezi figurile de la elastic sau coardă, să înveţi cum să te ascunzi mai bine sau erai apărată atunci când cineva mințea că ţi-a dat leapşa, când de fapt tu erai de mult pe coco, aşa încât ar fi fost imposibil ca asta să se întâmple. Atunci apărea ea, protectoarea, care, ca prin magie, făcea lumină şi împărţea dreptate. Se întorcea apoi pe banca pe care stătea împreună cu alte fete de şcoală, unde răsfoiau nişte caiete mari, cu poze, râzând şi la care tu visai măcar să tragi cu ochiul, de departe…

În lumea mea, am avut două astfel de „zâne bune”: Diana şi Gabi. Diana era sora Adelei, amândouă mergeau deja la şcoală, la fel ca Gabi. Dacă Diana era blândă şi bună, ca o mamă mai mică, Gabi era exact că o soră mai mare: aprigă şi dură, dar care te proteja şi te învăţa tot felul de lucruri. Gabi nu era chiar preferata bunicilor mei, pentru că uneori avea bube pe corp sau păduchi şi o mamă alcoolică, detalii care pentru noi nu contau absolut deloc şi care nu ne împiedicau să o curtăm asiduu să se joace cu noi pe pătură. Pentru că Gabi era un fel de cap de familie acasă, între ai ei, deţinea deja o dexteritate de invidiat în prepararea ciorbelor de frunze sau în măturarea „sufrageriei” cu snopul de iarbă, treburi la care noi, picele, ne uitam cu invidie.

Parcurile trebuie să ramână locul magic al copiilor, nu al părinților

Mi-ar fi plăcut mult ca şi copiii mei să aibă parte de aceleaşi jocuri şi prietenii, de aceeaşi doză de magie, fără activități seci organizate de adulţi, fără ateliere, fără animatori plătiți la oră, fără joacă asistată. Aş fi vrut să îi ştiu la fel de liberi precum mă simţeam eu în copilărie. Îmi este însă din ce în ce mai greu să îi scot afară din casă. Iar când o fac, parcă obosesc prea repede, parcă se plictisesc prea curând, parcă tot mai des trebuie să îi protejez de mamele care, nu ştiu de ce, au invadat locurile de joacă: sunt la groapa cu nisip, la baza toboganului, sub copacul în care bietul copil încearcă se urce, timid. Parcurile de acum sunt supravegheate de paznici zeloşi, nu atât de vigilenţi însă precum tăticii şi mămicile pregătiţi la orice minut să aplice o tehnică de karate-parenting. Parcurile au devenit mai degrabă arena adulţilor decât locul în care copiii descoperă lumea, relaţiile şi pe ei înşişi. Aşa încât de la o vreme preferăm să plecăm prin păduri şi câmpurile din jurul oraşului, puţinele locuri în care copiii încă mai au voie să se mire şi să creadă în magie.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație