De ce plâng bebelușii și cum trebuie să reacționeze părinții la crizele de nervi

Ileana Mirescu
în brațele mele și dincolo de ele
Foto: Oleg Sidorenko (Flickr / Creative Commons)

Toți copiii plâng, iar toți părinții se străduiesc permanent să găsească cel mai bun răspuns la crizele de nervi și de plâns ale celor mici.

Din păcate, există extrem de multe informații eronate despre care este cea mai bună modalitate de a răspunde la o criză de plâns a unui copil. Uneori, prietenii, familia și chiar și unii specialiști le dau părinților sfaturi care nu au o bază științifică și ale căror efecte nu au fost studiate suficient.

E important de știut că bebelușii au la naștere creiere care au doar un sfert din dimensiunea unui creier de adult. Primii 5 ani din viața copilului sunt cruciali, deoarece atunci creierul cunoaște cea mai importantă dezvoltare, fiind influențat extrem de mult de interacțiunile dintre copil și cei care îl îngrijesc (în special părinții).

Conexiunile din creier se formează pe baza experiențelor din viață, în special a experiențelor emoționale. Dacă un copil nu este suficient de îngrijit și de alinat atunci când suferă, creierul său nu va putea forma acele legături vitale care să îl ajute în viitor să își gestioneze propriile emoții și impulsuri. Acest fapt poate avea un impact negativ asupra vieții sale de adult.

Specialiștii în attachment parenting (numit și parenting sensibil, atașare securizantă sau parenting conștient) consideră că părinții care ignoră plânsul copiilor comit o greșeală foarte gravă.

Attachment parentingul este o filosofie de parenting ce promovează o conexiune profundă între mamă și copil, atât prin maximizarea empatiei materne, cât și prin atingere și apropiere fizică permanentă.

Attachment parenting

Potrivit promotorilor săi, attachment parentingul presupune creșterea copilului în modul cel mai natural pentru specia umana, prin respect, empatie și împlinirea nevoilor. Astfel, copiii crescuți în spiritul attachment parentingului ajung adulți independenți, siguri de ei și empatici.

în brațele mele și dincolo de ele

În ceea ce privește crizele bebelușilor, attachment parentingul susține că, prin plâns, un copil semnalează o problemă. Din acest motiv părinții nu trebuie să ignore plânsul copiilor (pe motiv că dacă îi răspund, copilul se va obișnui să solicite mereu prezența părinților).

Chiar și un copil care a învățat să vorbească nu a dobândit încă abilitatea cognitivă de a traduce emoțiile puternice în cuvinte, așa că el continuă să îți comunice supărările prin plâns. Este normal: plânsul este o formă naturală de comunicare a copiilor.

Prin urmare, accesele de furie reprezintă emoții reale și ar trebui să fie luate în serios de către părinți.

Unele emoții sunt prea puternice pentru creierul încă nedezvoltat al unui copil. Din acest motiv el nu poate să gestioneze emoția respectivă într-un mod acceptabil social.

Rolul unui părinte într-o criză de nervi a bebelușului este să îl aline și să îl liniștească, nu să se enerveze și să îl pedepsească.

De asemenea, creierul unui bebeluș este imatur și nedezvoltat la naștere, așa că el nu este capabil să se calmeze singur: are nevoie de părinți calmi, iubitori și empatici care să îl ajute să își regleze emoțiile. Prin grija și reacțiile repetate ale unui adult empatic, el învață și dobândește abilitățile necesare pentru a se liniști și singur.

Cel mai important lucru pe care părinții trebuie să îl știe este că nivelurile ridicate de stres, ca de exemplu plânsul prelungit, determină un dezechilibru chimic în creier. Iar acest dezechilibru reprezintă un risc: este posibil ca, mai târziu în viață, copilul să aibă emoționale din această cauză.

Rolul unui părinte responsabil este să răspundă cu blândețe și sensibilitate la crizele de plâns ale copilului: să îl ia în brațe, să îi vorbeasă, să încerce să îl liniștească.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa