Ce înseamnă un copil cu adevărat independent?

În familia Juliei, părinţii susţin că promovează independenţa acesteia. Fata, în vârstă de zece ani, îşi petrece majoritatea weekendurilor şi a vacanţelor alături de prieteni. Nici nu vrea să audă prea mult de părinţi.

De fapt, pentru Julia nimic nu contează mai mult ca proprii ei prieteni: face tot ce fac prietenii ei, se îmbracă la fel ca ei, vorbeşte la fel ca ei. Cât despre părinţi, aceştia aproape că nu există pentru Julia. Părinţii sunt mândri de independenţa fiicei lor şi se bucură pentru că în felul acesta au timp pentru ei, pentru propria viaţă de cuplu şi propria relaxare. Cât de sănătoasă este independenţa Juliei?

Despre falsa independenţă

Există, în zilele noastre, o preocupare excesivă a părinţilor de a creşte copii independenţi. Bebeluşii sunt încurajaţi să mănânce singuri şi să folosească oliţa cât mai devreme. Preşcolarii şi şcolarii sunt încurajaţi să îşi facă prieteni, să se joace cu copii de vârsta lor, să îşi facă singuri temele, să îşi rezolve singuri problemele  şi să nu ceară prea mult prezenţa părinţilor.

Este cu adevărat aceasta independenţă? Gordon Neufeld și Gabor Maté atenţionează (în lucrarea “Cum să ne păstrăm copiii aproape. De ce părinții trebuie să fie mai importanți decât prietenii” că încurajarea copiilor pentru a deveni independenţi înainte de vreme este, de fapt, dependenţă transferată către alţi copii, alături de care micuţii îşi petrec majoritatea timpului.

Mai mult, cu cât copiii sunt împinşi de la spate de către părinţi să devină independenţi, cu atât mai mult ei se agaţă de părinţi. În acest caz, nu este vorba despre copii excesiv de ataşaţi, ci este vorba doar despre faptul că nevoile de ataşament nu au fost suficient satisfacute. “Atunci când îi forțăm pe copii să facă față separării înainte de a fi pregătiți, fie că este vorba de somn sau ieșit afară, intră în panică și se agață mai strâns. Copiii care eșuează în a-și ține părintele aproape îi vor găsi un substitut. Acest transfer de dependență este adesea confundat cu independența. Încurajând falsa independență – sau independența pe care copiii nu sunt suficient de maturi să o gestioneze – ajutăm și sprijinim orientarea spre egali”, spun Neufeld și Maté.

Cât de sănătosă este dependenţa faţă de părinţi?

Copii se nasc dependenţi de părinţi. Au nevoie de ei pentru a fi hrăniţi, îngrijiţi, susţinuţi. Părinţii practic le asigură supravieţuirea. Pe măsură ce cresc, copiii se desprind singuri de părinţi.

Pentru a trece la etapa independenţei, pentru a-şi dori să facă lucrurile pe cont propriu, să înceapă să exploreze de unul singur, copilul are nevoie de susţinere şi încurajare de la mamă şi de la tată. Iar o relaţie de  ataşament sănătoasă îi asigură aceste ingredient. Este o dependenţă, e adevărat, o dependenţă temporarară, care va duce în cele din urmă la independenţă: fiind sigur de suportul părinţilor, având nevoia de ataşament satisfăcută, copilul va încerca să se desprindă şi să facă lucrurile pe cont propriu.   

Pe termen lung, un copil ale cărui nevoi de ataşament au fost satisfacute pe deplin de părinţi va avea încredere în el însuşi şi nu va fi foate mult influenţat de colegi sau prieteni şi nu îşi va dori neapărat să semene cu aceştia.

Cheia stimulării maturității este grija pentru nevoile de atașament ale copilului. Pentru a sprijini independența trebuie să întreținem întâi dependența; pentru a promova individualizarea trebuie să oferim sentimentul de apartenență și unitate; pentru a-l ajuta pe copil să se separe trebuie să ne asumăm responsabilitatea de a-l ține aproape”, atenţionează autorii cărţii “Cum să ne păstrăm copiii aproape”.

Ce înseamnă cu adevărat un copil independent

Independenţa, din perspectivă psihologică, presupune maturizare emoţională, autonomie, dar şi limite bine stabilite. Pentru a ajuta un copil să se maturizeze este necesar ca nevoile lui de ataşament să fie satisfăcute. Iar drumul către independenţă trece prin etapa dependenţei. Pentru a-şi găsi propria individualitate, copiii au nevoie într-o primă fază să simtă că sunt parte dintr-o familie, că aparţin unei familii.

Independenţa nu este ceva ce micuţii câştigă singuri. Nu au nici experienţa, nici abilităţile necesare în acest sens. Copiii au nevoie de intervenţia părinţilor care să le stabilească limite şi reguli clar de urmat. Iar acest lucru îi va ajuta pe copii să-şi cunoască propriile limite şi pe ale celorlalţi  şi le va dezvolta sentimentul autonomiei.

După ce sentimentul de apartenenţă le este cu adevărat satisfăcut, cei mici simt nevoia să se diferenţieze, să devină autonomi. “Povestea maturizării este una paradoxală: dependența și atașamentul favorizează independența și separarea autentică”, susţin Gordon Neufeld și Gabor Maté.

Dacă vrei să citești cartea ”Cum să ne păstrăm copiii aproape. De ce părinții trebuie să fie mai importanți decât prietenii”, de Dr. Gordon Neufeld și Gabor Maté, o poți comanda de AICI.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație