Contravoința sau de ce devin copiii neascultători

Nu există zi de când sunt părinte de școlar să nu ne certăm. Este adevărat că întâiul meu născut este un copil cu autism, dar credeam că terapia l-a făcut submisiv. Nu mai e așa de când merge la școală și a văzut că există și alte modele comportamentale.

Mă întrebam de unde atâta voință din partea lui. Dar aceasta nu e o dovadă de voință spun autorii cărții “Cum să ne păstrăm copiii aproape – De ce părinții trebuie să fie mai importanți decât prietenii”. E mai degrabă un semn de slăbiciune al copilului, dar și al atașamentului față de părinți. Cu cât un copil e mai orientat înspre egali, cu atât mai neascultător va fi.

Unii copii devin atât de dificil de stăpânit, încât părinții se adresează specialiștilor care îi diagnostichează cu tulburare opozițională.

Am constatat la copilul meu că autismul a adus și asta. Cu siguranță, David are tulburare opozițională. Iar singurul mod prin care îi putem face față este prin conectare. Pentru că atașamentul este puternic afectat în tulburarea de spectru autist, iar asta se reflectă în comportamentul lui.

Pe de altă parte, Dr. Neufeld și Gabor Mate spun că rolul contravoinței în copilăria mică este de a respinge influențele din exteriorul familiei și de a proteja copilul. E posibil ca David al meu să trăiască acum ceea ce nu a experimentat în copilăria mică.

Confuzia dintre contravoință și putere este comună și i-am căzut și eu pradă.

De fapt, cu cât e mai slabă voința, cu atât mai puternică e contravoința. Există o diferență între contravoința sănătoasă ce duce la adevărata autonomie și cea care rezultă din atașamente pervertite. Când copilul se opune, pur și simplu, pentru a fi pe placul prietenilor, negând propriile convingeri de multe ori, atunci contravoința este rezultatul unui atașament distorsionat.

Copilul meu spunea că vrea haine negre sau gri că așa se îmbracă și “băieții mei”. Chiar dacă lui îi plac hainele colorate, o vreme m-a tot provocat pe tema asta. Apoi spre încântarea mea, i-a trecut.

Cea mai mare greșeală, zic autorii, ar fi să ne retragem din rolul de părinți atunci când copiii cresc.

Această retragere prematură din viața lor este similară unui abandon. Abandonăm un copil ce are mare nevoie de noi. În conflictul cu David, m-am simțit și eu de multe ori defensivă. Reacțiile noastre pot îndepărta copilul pe termen lung. Degeaba încercăm să motivăm copilul prin mită sau amenințări, dacă el nu are o motivație internă.

Din păcate, atunci când atașamentul dintre părinți și copii este șubred, copiii se atașează de egalii lor. Rezultatul este apariția subculturilor; copiii aparțin grupurilor care se recunosc după haine și aspect, interese comune sau abilități.

Aceasta conduce de fapt la izolare, ei nu se mai raportează pe verticală la părinți sau bunici și la cultura acestora. Ei nu mai pot învăța nimic din ceea ce înseamnă cultură universală, ei cunosc doar ceea ce este la modă.

Mă tem pentru copiii mei.

David a aflat și a ascultat manele la școală, probabil de pe vreun telefon al unui coleg mai mare, exact în locul în care mă așteptam să fie protejat de o cultură marginală pe care o consider nefastă. Este greu de luptat pe atâtea fronturi, dar ne străduim să petrecem cât mai mult  timp cu David și să nu lăsăm strada și nici chiar școala să ni-l crească.

Dacă vrei să citești cartea ”Cum să ne păstrăm copiii aproape. De ce părinții trebuie să fie mai importanți decât prietenii”, de Dr. Gordon Neufeld și Gabor Maté, o poți comanda de AICI.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație