Vocea ta. Cum e să crești auzind zilnic ”Nu ești bună de nimic!”

Mi-am nemulțumit părinții de când mă știu. Așa m-am născut eu, cu scopul de le aduce o constantă și profundă nemulțumire.

Ba nu eram cuminte, ba nu vorbeam frumos, ba nu ascultam, ba nu făceam ce mi se cerea, ba nu eram mai grasă, ba nu mâncam ciorba, ba nu-mi plăceau chiftelele, ba râdeam prea mult, ba vorbeam neîntrebată, ba eram prea bolnăvicioasă, ba nu știam suficiente poezii. Motive, vă zic, se găseau!

”Credeam că luăm Parisul cu tine!”

Asta urma să aud de fiecare dată când o dădeam de gard. Lucrurile s-au acutizat în momentul în care am început școala și fiecare notă mai mică de 10 avea să-mi aducă reproșul suprem: ”Credeam că luăm Parisul cu tine, dar nu ești în stare de nimic!”. De un capăt la altul, toată familia mea, formată din oameni simpli, de la sat, își dorea ”să ia Parisul cu mine”.

Nici nu știam ce e acela un ”Paris” atunci când mi s-a reproșat prima dată că nu-l vor lua cu mine, dar am suportat cu stoicism toate vorbele grele. Eram o  mare dezamăgire pentru toți, un obiect al rușinii care-i făcea celebri în sat, dar nu așa cum și-ar fi dorit ei.

”O să ne știe lumea cu tine! O să ne faci de râs!”

Asta ziceau ei, că în realitate lumea n-avea nicio treabă cu notele mele de școală, cu faptul că nu mâncam nimic ce conținea carne tocată, eram slabă sau că nu știam tot Luceafărul pe de rost.

Am aflat și ce era Parisul și nu înțelegeam ce treabă avem noi, din satul nostru de olteni, cu capitala Franței și, mai ales, de ce eu eram cea care ar fi trebuit s-o ia. De fiecare dată când greșeam, știam ce urmează – iar certuri, iar Parisul, iar să aflu că nu sunt bună de nimic.

Au trecut ani și… Parisul e la locul lui (nici nu l-am luat, nici nu l-am depășit), tata a luat Împărăția Cerurilor în primire, iar mama abia mai pomenește de Orașul Îndrăgostiților. I-am amintit la un moment dat despre asta, mai în glumă, mai în serios… ”Păi dacă nu l-ai luat când era de luat!”, mi-a răspuns ea, la fel, tot mai în glumă, mai în serios.

Același copil-dezamăgire

Da, sunt la fel ca pe vremuri, dar așteptările au mai scăzut. Parisul a avut și el vremea lui, dar eu am ratat-o. Eu am pierdut trenul spre Orașul Luminilor, dar știu foarte bine cum e să alergi mereu în urma lui.

Știu foarte bine cum e fii crescut și format de oameni care cred că te motivează criticându-te aspru și spunându-ți de fiecare dată că nu ești bun, cu diversele lui grade de comparație. Câteodată, ”nu ești bun de nimic, iar altă dată ”puteai să fii mai bun”. Știu foarte bine cum e asta!

Știu foarte bine cum e să fii crescut pentru fala familiei în comunitate, să vadă lumea că și ei au copil deștept, frumos, talentat. Știu foarte bine cum e să trăiești cu sabia perfecțiunii deasupra capului. Știu foarte bine cum e să fii iubit, acceptat și respectat numai cu anumite condiții.

Fiți blânzi și înțelegători cu copiii voștri!

Nu căutați să vă realizați prin ei, nu puneți presiune inutilă pe ei, nu îi criticați și nu îi certați pentru eșecuri în ideea că îi veți motiva să fie mai buni și mai buni, din ce în ce mai buni.

Susțineți-i în ceea ce le place lor, ajutați-i acolo unde au nevoie, fiți înțelegători atunci când greșesc și nu le cereți Soarele și Luna de pe cer, că nu aveți ce să faceți cu ele! Ca și cu Parisul din copilăria mea… la ce i-o fi trebuind maică-mii Parisul nici acum n-am înțeles…

Țineți-vă copiii aproape, așa cum ar zice Gordon Neufeld și Gabor Mate în cartea lor. Nu-i îndepărtați așa! Pentru cine vrea să citească mai mult, cartea este disponibilă AICI.

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație