De ce devin copiii neascultători?

Matei merge în vizită cu părinţii la naşii săi. Ideea că îşi va petrece după-amiază în casa naşilor, îl încântă pe băiat, mai ales că acolo găseşte o colecţie de maşinuţe de curse cu care se poate juca în voie. De cum ajunge la destinaţie, Matei devine din ce în ce mai agitat. Nu stă locului o clipă şi se comportă extrem de nepoliticos. Aleargă peste tot, deschide toate uşile, cotrobăie prin toate sertarele. În ciuda încercărilor părinţilor, nu se linişteşte, ba din contră: începe să plângă şi să urle. Iar criza băiatului îi obligă pe părinţi să îşi scurteze, ruşinaţi, vizita.

Cum se explică această ieşire? Cât de normală şi de frecventă este ea printre copii? Laura Markham (în cartea “Părinţi liniştiţi, fraţi fericiţi”) asigură că de multe ori copiii au ieşiri în public deoarece simt că atenţia părinţilor este în altă parte, iar acest lucru îi face să se simtă nesiguri. Aşa că “fac scene” ca să se asigure de atenţia şi prezenţa părinţilor. “Cu cât stăm mai conectaţi cu copiii cu atât mai puţin vor avea comportamente nedorite”, este de părere  Markham.

Cum devin copiii neascultători cu ajutorul părinților

Potrivit unei statistici, un copil american primeşte în medie zilnic cam trei minute şi jumatate de atenţie neîntreruptă din partea părinţilor. Atenţia părinţilor reprezintă pentru copii o resursă importantă, atenţionează Laura Markham. Din perspectivă genetică, cu cât primesc mai multă atenţie cu atât şansele de supravieţuire ale copiilor cresc. Iar atunci când simte că nu primeşte suficientă atenţie din partea mamei sau a tatălui, copilul va face orice ca să o obţină. Dacă comportamentele pozitive ale copilului nu atrag prea mult părinţii, atunci cel mic la apela la comportamente negative pentru a-l reangaja pe părinte în relaţie cu el. Gestul copilului de a o supăra pe mama, spre exemplu, are rolul de a se asigura că mama măcar nu îl uită.

Cum contribuie părinţii la “neascultarea” copiilor

Câteodată chiar şi adultul contribuie la comportamentul neadecvat al copilului. Fiind prea obosit sau preocupat de ceva, părintele nu mai este conectat emoţional la copil. Simţind acest lucru, copilul face tot ce poate pentru a-şi asigura legătura emoţională: varsă laptele, se bate cu fratele şi astfel obţine atenţia de care are nevoie.

Părinţii pot contribui la comportamentele nedorite ale copiilor şi prin propriul lor fel de a fi, precum şi prin felul în care aleg să îşi educe copiii.

Un părinte care are o nevoie de control foarte mare îi dă ordine copilului, are un stil directiv de adresare şi îl corectează pe cel mic în permanenţă. “Spală-te pe dinţi, am spus!”, “Închide televizorul acum!”, “Nu ţi-ai legat bine şireturile”, sunt replici tipice ale unui astfel de părinte. Cu cât un părinte îl va corecta pe un copil mai mult şi îi va spune ce şi cum să facă, cu atât copilul îl va implica în lupte de putere şi va apela la comportamente nedorite.

La cealaltă extremă sunt părinţii îngăduitori şi care nu vor să aibă conflicte cu micuţii, motiv pentru care le permit acestora orice şi nu le pun nici un fel de limite. Iar copiii vor face tot ce vor dori, pentru că părinţii strâng, repară sau suportă consecinţele în locul lor.

Comportamentul nedorit ca semn al unei nevoi neîmplinite

Când copilul nu ascultă, aruncă cu obiecte, exteriorizează emoţii negative, aceste comportamente trebuie văzute ca fiind semne ale unei nevoi copilului, atenţionează Mayiam Bialik (în cartea ei “În braţele mele şi dincolo de ele”): “Copiii «sunt obraznici» mai degrabă ca să capete atenţie, afecţiune sau dragoste sau pentru a-şi împlini unele nevoi pe care poate nici ei nu le înţeleg”. Ea recomandă părinţilor ca în astfel de situaţii să examineze relaţia cu copilul  pentru a afla sursa acelei nevoi neîmplinite.

Expertul în parenting Laura Markham atenţionează că pe lângă nevoile nesatisfăcute, comportamentele nedorite pot fi şi semnul că micuţul trăieşte emoţii copleşitoare pe care nu le poate gestiona singur: “Orice comportament «inadecvat» este un SOS al copilului, atrăgându-ne atenţia către nevoile nesatisfăcute sau sentimentele dificile”.

Ce e de făcut în astfel de situaţii?

Primul pas este reconectarea emoţională cu copilul. Nu e nevoie să ştii ce a determinat comportamentul respectiv, insistă Markham. E nevoie să te conectezi cu copilul şi apoi să corectezi comportamentul. “Atenţia din partea părintelui i-ar putea împlini nevoia de dulce mult mai bine decât o bomboană”, spune autoarea cărţii Părinţi liniştiţi, copii fericiţi.

Dacă vrei să citești cartea ”Cum să ne păstrăm copiii aproape. De ce părinții trebuie să fie mai importanți decât prietenii”, de Dr. Gordon Neufeld și Gabor Maté, o poți comanda de AICIAcum poți descărca GRATUIT capitolul ”Revoluția digitală scăpată de sub control”, de AICI.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație