Până la urmă, nu sunt o mamă chiar atât de rea…

Știți zilele acelea în care nu mai apuci să iei aer tu singură? Să ieși din rolul de mamă pentru câteva minute numai cât să tragi aer în piept și să te reîncarci cu energie, răbdare, putere de înțelegere, iubire și tot ceea ce ne trebuie nouă, mamelor, să reușim să fim blânde și calme cu copiii noștri…

După o săptămână de stat nas în nas…

A fost iarnă primăvara asta, au fost școli închise, a mai fost și o viroză, și iată reteța perfectă pentru cele mai ”frumoase” ieșiri din fire. Presupun că știți și voi cum e când ”Nu-mi place șoseta!”/ ”Nu mai vreau ceai de mentă, vreau de tei!”/ ”Acum nu mai vreau pilaf, am vrut când ai întrebat, atunci îmi era poftă” / ”De ce mi-ai luat sirop cu gust de portocală, eu voiam de zmeură!” / ”Nu pot să strâng jucăriile pentru că dacă mă mai joc și mâine?” / ”De ce nu pot să ies cu hainele de casă la zăpadă, că nu stau mult?”.

Mi-am ieșit din fire

Două felii de lămâie! De la două felii de lămâie, eu am fost ca o furtună de vară: cu tunete și fulgere. Îmi ceruse ceai și i-am pregătit eternul ceai de mușețel cu două felii de lămâie și două lingurițe de miere. ”Dar de ce ai pus două? De ce nu m-ai întrebat? Voiam unaaa!” și copilul a început să plângă cu ceașca în față. Deși de când îl știu bea acest ceai, cu cele două felii de lâmâie, cu cele două lingurițe de miere, acum doar avea nevoie de orice motiv pentru a elibera și el monstrul din el. Ceea ce m-a făcut și pe mine să-l eliberez pe al meu. Am țipat parte în parte, unul la altul. Eu i-am spus că nu mai suport, el mi-a spus că sunt o mamă rea, apoi ne-am revenit. Aveam amândoi nevoie de o furtună ca asta.

Dar m-am simțit de cea mai joasă speță

Ca și când cineva ar fi venit și ar fi aruncat cu mine pe cele mai de jos trepte ale umanității. Nici nu mai conta că mi-a zis copilul că sunt rea. Mă simțeam cea mai rea oricum, nu era nevoie să-mi zică nimeni. După astfel de momente (că au mai fost, n-am pe cine să păcălesc și să mă iertați, dar nu cred că există mamă care să nu se fi enervat măcar o dată viață), mă simt groaznic.

Mereu regret, mereu îmi alimentez gândurile cele mai întunecate, mereu simt nevoia să plâng sau să dispar, ca printr-o magie. Dar știți… meseria de mamă e singura din care nu poți demisiona și nu te poți pensiona. E singura din care scapi numai cu moartea, deși cred că și de pe lumea cealaltă, îmi voi face griji pentru copil.

Mulțumesc, Gordon Neufeld și Gabor Mate!

Printr-o fericită coincidență, în timp ce ștergeam praful ca să-mi fac de lucru în lupta de a-mi alunga vinovăția, mi-au ajuns ochii pe cartea lui Gordon Neufeld și Gabor Mate – ”Cum să ne păstrăm copiii aproape”. M-am uitat la cuprins și am ales să merg la capitolul ”Legăturile care dau putere”. L-am citit fără să respir. De fapt, mintea mea l-a devorat. Am transcris mai jos, întocmai, lucrurile care m-au făcut să mă liniștesc și mi-au dat putere să merg mai departe:

Sunt rari părinții care nu se pierd. Calmul perfect ne depășește. Indiferent cât de intuitivi suntem sau cât de clare ne sunt prioritățile, copiii ne pot declanșa trăiri emoționale necontrolate – tuturor, mai puțin sfinților. Rupturile temporare ale relației sunt inevitabile și nu sunt periculoase în sine decât dacă sunt serioase și frecvente. Adevăratul rău este făcut atunci când neglijăm să restabilim legătura cu copiii, transmițând astfel că relația nu este importantă pentru noi sau lăsând impresia că restabilirea legăturii cade în responsabilitatea copilului.

Pentru a înțelege cât îndrăgește un om ceva este suficient să observăm câte obstacole depășește pentru lucrul respectiv. Așa înțeleg și copiii cât de dragă ne este relația cu ei. Când facem efortul de a ne regăsi drumul spre ei, trecând peste sentimentele noastre și cuprinzându-le pe ale lor, transmitem un mesaj puternic despre importanța relației. Când reacțiile sunt intense și sentimentele copleșitoare, este timpul să ne revendicăm prioritățile și să ne afirmăm angajamentul față de ele. Încă sunt mama ta și voi fi mereu. Știu că este greu să-ți amintești că te iubesc când sunt nervoasă și uneori uit și eu, dar îmi revin întotdeauna. Mă bucur că avem o legătură puternică. Trebuie să fie așa, în astfel de momente. Cuvintele nu sunt atât de importante. Tonul vocii, duioșia din ochi și blândețea atingerii sunt cele care spun de fapt povestea.

Deci da, sunt rari părinții care nu se pierd. Ni se întâmplă tuturor, numai sfinților, nu.

Nu vreau să spun că tocmai mi-am găsit scuza. Vreau doar să vă spun că am realizat că grav nu e să te abați de la drum, ci să nu reușești să te redresezi.

(Cartea este disponibilă AICI.)

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație