În umbra fratelui mai mare

Vivi Gherghe
în umbra fratelui mai mare

M-am născut ultima. Înaintea mea, cu patru ani, apăruse pe lume fratele meu, un omuleț perfect din toate punctele de vedere. Apoi am apărut și eu, într-un august, acum mai bine de 30 și ceva de ani și le-am dat lumea peste cap. Pe al doilea îl rataseră!

Nu eram ca el!

Povestea nașterii mele a fost ceva ce m-a pasionat, la un moment dat, dar nici nu-mi mai amintesc pe la ce vârstă. Nu mama mi-o spunea, că ea nu avea timp de pierdut cu ”prostii”. Îmi povestea bunica, din 10 cuvinte, ca și când mi-ar fi spus că afară plouă: ”A venit tac-tu acasă și a zis că avem o nepoată!” Încercam să aflu mai multe, dar totul se încheia cu ”Tu nu erai ca frati-tu: ăla mânca și dormea! Și era gras și frumos! Tu erai o aia slabă, urlai din orice și nu mâncai deloc!”. Eu, după cum se vede, eram ”o aia”. Am fost o ”aia” care s-a dovedit a nu fi deloc ca frati-su. Absolut deloc.

Am intrat în această cursă cu capul înainte. De fapt, m-am născut și am crescut așa – în competiție cu fratele meu mare. E impropriu spus ”competiție”, că eu nu alergam să-l depășesc. Tot ce-mi doream era doar să-l ajung din urmă – să fiu ca el. Am început cu lucrurile elementare: nu mă îmbrăcam în haine de fetiță, nu mă jucam cu păpuși, dar tot nu-l puteam egala. Existau N alte planuri pe care nu puteam lupta cu el: la mâncare, la ”cumințenie”, la greutate, la învățătură, la personalitate. Așa se face că, la un moment dat, am renunțat la ideea de a fi ca fratele meu.

Am acceptat. Eu, ei nu!

Acceptarea are două tăișuri. Eu am cunoscut partea care a tăiat în carne vie, m-a lăsat cu răni și s-au cicatrizat urât și dureros. Am acceptat că nu sunt sunt fratele meu, m-am resemnat și am început să le dau crezare celor din jur, care îmi spuneau că nu sunt bună de nimic, că el e mai deștept, cu el se mândresc, el e ”băiatul lor-fala lor”, el e mai cuminte… el e perfect.

Tratarea și vindecarea unui om ”sculptat” așa durează ani și, poate, nu se vindecă definitiv niciodată. Când ți se spune ani de zile că nu ești ce trebuie, nu numai că ajungi să crezi, dar greu îți mai poate scoate cineva asta din cap vreodată.

Nu confundați copiii cu copiile ieșite din copiator!

Mi s-a întâmplat să aud ieri, într-un magazin, o mamă care îi spunea fetiței să stea cuminte, așa cum stă fratele ei. Am înțeles din discuție că ea mereu era așa, iar el era mereu cuminte. Mi-au dat lacrimile și mi-am amintit de toate lucrurile de mai sus. Nu m-am întors să mă uit, doar ascultam. Nu știu dacă fratele ei era mai mare sau mai mic, dar știu cum e să trăiești în umbra unui frate care e perfect. Mai știu și că, deși toată copilăria am crezut că sunt greșită, copiii nu sunt identici. Nu e ca și când ai scoate niște hârtii la copiator. Copiii, deși se nasc din aceeiași părinți, sunt diferiți.

Acceptați-vă copiii!

Am un singur copil, deși nu am ales eu asta, deci nu vă pot da eu sfaturi pentru creșterea fraților, dar vă pot spune, din perspectiva ”celei mici”, că nimeni, absolut nimeni, nu merită să crească în umbra celui mai mare. E ca la copaci: când îi plantezi, lași distanță între ei ca să își poată lua fiecare lumină de la soare, să aibă loc să-și dezvolte coroanele frumos, să crească drepți. Nu punem un copac mai mic lipit de altul mai mare și așteptăm să crească așa cum a crescut cel mare.

Daca nu puteți accepta că frații sunt diferiți, atunci plantați copaci. E mai simplu!

Comandă acum cartea ”Părinți liniștiți, frați fericiți”, de Laura Markham, și ”Cum să crești un copil energic”, de Mary Sheedy Kurcinka sunt acum disponibile AICI.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa