10 lecții de bucurie pentru toți părinții

Ruxandra Mateescu
Lectii de la parintii de copii speciali / Totul despre mame

Pentru a învăţa cum să trăieşti în noua viaţă, cea de părinte al unui copil cu nevoi speciale, ai nevoie de timp.

Nu se întâmplă peste noapte şi nu sunt lucruri pe care să le fi ştiut dinainte, din vremea în care erai un „simplu părinte”. În toţi anii din urmă am învăţat lecţii pe care le-aş putea numi lecţii de bucurie.

Sunt mama unui băiat de zece ani şi a unei fete de şase.

Sunt mama unui copil cu nevoi speciale.

Felul în care m-am perceput ca mamă şi femeie în toţi aceşti zece ani s-a schimbat foarte mult. S-a schimbat nu doar în mod firesc şi natural, odată cu înaintarea în cariera mea de mama. S-a schimbat şi brusc şi dur odată cu momentul în care am realizat că voi fi, pentru toată viaţa, mama unui copil cu nevoi speciale.

Nu am înţeles pe deplin ce înseamnă acest lucru din prima zi în care mi s-a spus că fata noastră nu este perfect sănătoasă. Am avut nevoie de ani mulţi în care să învăţ cum să mă raportez la o situaţie care mă depăşea complet, cum să mă raportez la celălalt copil, cel sănătos, cum să mă raportez la mine însămi şi, mai ales, când este vremea să îmi dezlipesc singura eticheta de „mama unui copil cu nevoi speciale”.

Mi s-a schimbat felul în care îmi privesc copilul cel sănătos? În mod categoric! Ba mai mult, mi-am schimbat felul în care văd lumea, în care îmi stabilesc priorităţile, în care îmi fac planurile de viitor şi felul în care îmi aleg relaţiile. Am învăţat mult în toţi anii din urmă, am luat lecţii pe care le-aş putea numi lecţii de bucurie. Pentru că, până la urmă, despre asta este vorba – fetiţa noastră cu nevoi speciale ne-a învăţat pe toţi să ne bucurăm de fiecare lucru mic, aparent neînsemnat.

Iată câteva dintre ele, pe care vi le împărtăşesc, dorindu-vă să le învăţaţi mai bine aşa, din scris, decât din proprie experienţă:

10 lecții de bucurie pentru toți părinții

1. Nu exista copii normali şi copii anormali, altfel sau speciali. Cu sinceritate mărturisesc că sunt zile, multe, în care nici nu mai ştiu ce este „normal” şi ce este „anormal”. Este normal să îţi fie greu să faci o fundă la șase ani? Ori să nu ai răbdare să faci un puzzle? Sau să urăşti mersul la frizer mai ceva ca un bebeluş? Este! Este normal să poţi reproduce murmurând bucăţi întregi din compoziţii de muzică clasică? Să imiţi cu uşurinţă orice mişcare de dans, fără să ţi-o explice nimeni, doar văzând-o? Dar să cânţi la aproape orice instrument îţi pică în mână, fără să fi luat lecţii? Este la fel de normal. Nu ştiu exact cine este în măsură de a stabili definiţia „normalului”, însă ştiu cu siguranţă că fiecare copil este aparte şi frumos, dacă ai ochii deschişi către el.

2. Nu ni se cuvine nimic, așa că nu lua totul de-a gata. Când am luat hotărârea de a ne căsători, ba chiar şi înainte, îmi proiectam familia aşa, ca într-o reclamă la cereale: numai lumină, zâmbete şi voi bună. Mi se părea firesc şi drept să mi se întâmple numai lucruri frumoase, de vreme ce făcusem totul aşa cum trebuie. Am învăţat însă că nu poţi cere de la lume sau de la Dumnezeu minuni şi numai zile roz doar pentru că ai fost copil cuminte, soţie iubitoare sau student eminent. Lucrurile se decid în altă parte, pe care deocamdată nu o putem pricepe. Am învăţat să fiu recunoscătoare pentru fiecare lucru mărunt şi bun, răbdătoare şi bătăioasa în fiecare necaz. Nu îmi iese mereu, dar, măcar teoretic, ştiu ce e de făcut.

3. Frica poate fi şi ceva bun. La început, frica mă paraliza. Nu puteam să mă mişc, nu puteam să deschid gura. Stăteam de vorbă cu medici sau mă uitam spre pătuţul fetiţei mele şi simţeam valuri de leşin în tot corpul. Până într-o dimineaţă, într-un spital, într-o zi a unei operaţii, când am decis: ori leşin acum, mi se sparge ceva în cap şi gata, termin cu chinul ăsta, ori mă adun şi dau orbeşte în stânga şi în dreapta, până trece totul! Am ales a doua variantă iar de atunci nu mai este nevoie să pun în balanţă. Creierul meu, cumva, ştie ce are de făcut: „şi dă-i şi luptă!”

4. Nu te teme că nu vei face faţă unui posibil necaz. Vei face! Nu ştiu cum, dar avem în noi capacitatea asta de a ne monta zilnic. Bine, poate nu chiar zilnic, dar măcar pentru fiecare oră pe care trebuie să o ducem mai departe. E în noi, ştiu asta cu siguranţă. Probabil că uneori vei avea nevoia să plângi la un film dintr-ăla, cu oameni bolnavi în faza terminală, sau să bei singură o sticlă de vin şi să fumezi un pachet de ţigări, plângându-ţi soarta. Sau să ieşi în club până la ziua, doar aşa. Ştiu sigur însă că fiecare om în necaz găseşte, în cele din urmă, metoda de a duce încă o zi de luptă la (bun) sfârşit.

5. Bucură-te atunci când copilul tău țipă, sare, strica, mâzgăleşte pereţii, sparge lucruri, rupe paginile cărţilor etc. La un an şi jumătate băiatul meu avea vreo şaisprezece kilograme, fugea din căruţ ori de câte ori mă întorceam cu spatele, se pierdea prin piaţă sau mă punea în situaţia de a-l duce în braţe cu o mână, în timp ce cu alta căram sacoșe de câte o tonă. Veneam plângând acasă. Fata noastră, în schimb, a reuşit să meargă în picioruşe abia la doi ani, după foarte multe ore de kinetoterapie. Nu sunt adepta comparaţiei între două rele, însă mi-aş dori să mă fi bucurat şi să râd mai mult de toate boacănele pe care băieţelul meu le făcea pe când era mititel.

6. Dragostea este cea mai frumoasă amintire pe care le-o poţi lăsa copiilor tăi. În momentele mele cele mai grele şi de cea mai mare disperare cel mai mult m-au ajutat: amintirile din copilărie. Sunt locul meu de refugiu. Acolo mă simt din nou protejată, acolo îmi încarc bateriile, acolo îmi ofer o pauză de linişte sufletului şi de acolo mă întorc remontata. Oferă-le copiilor tăi amintiri frumoase, întâmplări mici de bucurie pe care să le scoată când se vor lovi în viaţă de lucruri grele.

7. Oricât de tare te-ai pedepsi pentru ceva pentru care te simţi vinovată în raport cu micuţul tău, nu poţi schimba trecutul. Aş vrea să îţi pot spune mai multe la acest capitol, însă este, deocamdată „în lucru”. Tot ceea ce îţi pot spune cu siguranţă este că, atunci când reuşesc să o fac, mă simt taaaare bine! Atât pentru mine, cât şi pentru cei dragi din jurul meu.

8. Dă-ţi voie să spui „nu mai pot!” Nu te compara cu mamele care au mai mulţi copiii decât tine, cu cele care nu au parte de niciun ajutor sau cu mamele copiilor bolnăviori. Gânduri precum: „Mă plâng ca un bebeluş pentru problemele mele insignifiante. Alte mame au parte de necazuri cu mult mai mari în timp ce mie mi se pare greu cu un copil sănătos” nu sunt benefice pentru nimeni. O mamă a unui copil cu nevoi speciale nu se va simţi niciodată măgulită de aşa comparaţie. Iar din dubla mea experienţă ştiu bine ca şi mama unui copil sănătos cade deseori frântă. Aşa că, dă-ţi o pauză! O meriţi! Serios!

9. Niciodată să nu îţi fie ruşine de comportamentul copilului tău. O dată ce ai depăşit greutatea cu care apasă privirile necunoscuţilor asupra sunetelor şi gesturilor diferite pe care le face copilaşul tău cu nevoi speciale, comportamentele neadecvate pe care le are un băiat năzdrăvan la locul de joacă sunt o nimica toată. Ba chiar motiv de bucurie!

10. Ai grijă de sănătatea ta. Aş vrea să fi ştiut asta înainte de a afla că voi avea un copil cu nevoi speciale. Stresul şi supărarea rod acolo unde avem deja în corp zone sensibile sau bolnave. Dacă, vreodată, vei avea de luptat cu un necaz legat de copilul tău, nu vei mai găsi puterea şi de a lupta pentru propria sănătate. Ştii cum se spune: paza bună trece primejdia rea!

Şi încă ceva: Părinţii copiilor cu nevoi speciale nu au nevoie să fie trataţi precum nişte căţeluşi şchiopi din adăposturile pentru animale. În fapt, e ultimul lucru pe lumea asta de care au nevoie! Părinţii copiilor cu nevoi speciale sunt, într-un fel, şi ei adulţi cu nevoi speciale: au nevoie de o pauză de la parenting, pe care le-o poţi oferi stând o oră cu cel mic; sau de o discuţie, fie şi la telefon, în care să nu pronunţati cuvântul „copil”; au nevoie să li se facă complimente care nu ţin întotdeauna de „curajul” şi „puterea” cu care fac faţă situaţiei; într-un cuvânt, au nevoie să se simtă, uneori, şi altceva decât părinţii unui copil cu nevoi speciale. Au nevoie să fie văzuţi ca ceea ce sunt cu adevărat.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa