Ai aflat că ai un copil bolnav. Ce urmează? (1)

TOTUL DESPRE MAME

La joacă cu ochii larg deschişi

Să te joci cu un copil care se dezvoltă atipic e o provocare – un copil care fizic este hipotonic iar intelectual are întârziere. Nimic din ceea ce ştiam de la primul nostru copil nu se potrivea. Fie se juca altfel, într-un mod ciudat, fie nu se juca deloc. Plimbările în parc, alături de fratele ei şi de ceilalţi copii nu erau nici ele distractive. Începeam să ne lovim pentru prima dată de prejudecăţile celorlalţi părinţi, de discriminare, de milă sau de reproşuri din partea celor pe care nu îi cunoşteam. Ne întorceam acasă epuizaţi psihic. La fel se întâmpla şi atunci când încercam reînnodarea relaţiilor cu vechii prieteni, părinţi şi ei la rândul lor.

Ne-a luat mult timp până să înţelegem şi să acceptăm că avem vieţi diferite de acum. Că dacă pe noi ne speria tot ceea ce se întâmpla, în acelaşi fel şi foştii noştri prieteni se simţeau fie depăşiţi de situaţie, neştiind cum să reacţioneze, fie înfricoșați. Da, există în noi un instinct de conservare, instinct care ne face să ne ţinem departe de situaţii vătămătoare. Raţional, ştiau, aşa cum ştiam şi noi, că boala copilului nostru nu se poate lua. La nivel primar însa intervenea frică. Acum îi înţeleg. Atunci sufeream cumplit. Ne-am depărtat până la urmă, încetul cu încetul.

 

Prietenii noi

Unul dintre lucrurile grele care vin la pachet cu vestea că ai un copilaş bolnav sau cu nevoi speciale este şi singurătatea. Hăul acesta care se cască între tine cea de acum şi tu cea de dinainte. Relațiile cu familia, cu prietenii, cu societatea, cu serviciul se schimbă, multe mame sunt nevoite să rămână acasă, să aibă grijă de copilul lor, abandonându-și cariera, în timp ce tăticii muncesc din ce în ce mai mult pentru a putea susţine toate tratamentele şi terapiile necesare. Distanţa dintre tine şi ceilalţi se măreşte, te simţi singură şi simţi disperarea respirându-ţi în ceafă.

Tot ceea ce îţi pot spune este: fugi de starea aceasta cât te ţin picioarele! Ştiu că nu îţi mai vine să vorbeşti cu nimeni, că ai senzaţia că nimeni nu te înţelege. Dar înstrăinarea e ca un balaur care te înghite şi nu îţi mai dă drumul de bunăvoie. Îţi face rău ţie, copilului tău şi celorlalţi membri sănătoşi ai familiei. Singur, cu ultima fărâmă de putere pe care o mai ai – socializează!

Eu îmi tot repetam în gând o încurajare care îmi părea stupidă, dar de care mă ţineam cu îndârjire: Ruxandra, eşti şi soţia lui Vlad şi mama lui Petru în aceeaşi măsură în care eşti mama Olgăi. Pe ei cui îi laşi? Şi reuşeam astfel să mă mobilizez pentru câteva ore. Apoi am descoperit Facebook-ul (despre care ştiu că veţi spune că nu ţine loc de viaţă socială, însă vă garantez că tot e mai bun decât nimic), blogurile şi asociaţiile pentru copii cu nevoi speciale (majoritatea oferă şi grupuri de suport pentru părinţi). Aşa am întâlnit familii care aveau un parcurs zilnic asemănător cu al nostru. Am început să dialogăm întâi în scris, apoi să ne întâlnim, cu timpul legând prietenii. Acum facem schimb de cărţi pe subiecte comune, legate de noua noastră structură familială, ne recomandăm filme încurajatoare şi tot aşa, încercând să avem o viaţă cât mai fericită, aşa cum face oricine.

De ce am povestit toate acestea? Pentru că ştiu că uneori ți se pare că nu se va mai sfârşi niciodată coşmarul. Că nu vei mai râde. Că nu vei mai dansa. Ştii vorba „nimic nu se pierde, totul se transformă”? Eu cred că e valabilă şi la oameni. Cred că sufletul tău nu s-a pierdut, ci doar se transformă într-unul mai puternic, care cândva se va bucura chiar şi de cele mai simple lucruri. Pentru că, în final, doar acestea contează.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa