Comunicarea cu copiii diferiți

Cum comunicăm cu copiii cu nevoi speciale

Părinţii copiilor cu nevoi speciale ştiu cât de greu este să comunice cu aceştia, să afle ce îi supără, ce îşi doresc sau ce le-ar plăcea să facă, mai ales atunci când dizabilitatea lor este însoţită şi de absenţa limbajului. Fie că vorbim de sindrom Down, TSA sau alte tulburări care afectează dezvoltarea cerebrală a copilului şi care asociază şi absenţa vorbirii, ne gândim în mod automat şi la părinţii care ar da orice să poată comunica în orice mod posibil cu micuţul lor.

Dacă ești în această situație, iată câteva sfaturi care îți vor prinde bine și care te vor ajuta să te apropii de copilul tău:

 

Nu te opri din vorbit

Chiar dacă ştii că tulburarea copilului tău îl va împiedica pentru restul vieţii să poată vorbi fluent, nu te opri din a verbaliza în permanenţă ceea ce faceţi, aşa cum ai face-o în cazul unui copil sănătos. Desigur că vor fi zile în care îţi vei spune „la ce bun?” sau zile în care nu ai chef de vorbit atât de mult. Nu te simţi vinovată şi reia obiceiul cât de curând posibil. Chiar dacă cel mic nu va putea reproduce sunetele emise de tine prea curând (sau niciodată), auzindu-te vorbind îl poţi ajuta să îşi formeze un fel de scheme logice mentale a ceea ce vede în jurul său. Fiecare cuvânt pe care îl rosteşti în preajma sa este hrană pentru creier.

Atunci când îi adresezi întrebări, fă-o în aşa fel încât să îţi poată răspunde prin cuvinte simple: da, nu (verbal sau prin semne), afară, în casă, mama, tata etc.

 

Mai mult decât cuvinte

Nu doar cuvintele sunt cele care ne ajută să comunicăm între noi. Mimica, limbajul corporal sau chiar semnalele electromagnetice emise de fiecare om ne ajută să „decodăm” dispoziţia în care se găseşte o persoană. Părinţii unui copil care nu poate vorbi trebuie să îşi ascută toate aceste simţuri, să exerseze empatia, să stea cu ochii pe cel mic în permanenţă. Copiii cu dificultăţi în exprimare îşi dezvoltă propriul mod de comunicare, pe care îl vei învăţa în timp şi care te va ajuta să spargi bariera tăcerii dintre voi.

Trebuie însă menţionat un lucru, extrem de important: depresia părințilorAproape întotdeauna, la aflarea unui diagnostic sumbru, ca tehnică de protecţie psihică instinctivă, involuntar, mulţi părinţi se retrag de lângă copil. Pot trece luni bune până părintele să îşi învingă depresia, teama, frustrarea şi să vrea din nou să se apropie cu la fel de multă dăruire de copilul cu nevoi speciale. Rolul familiei şi al prietenilor este în aceste momente extrem de important. Părinţii trebuie ajutaţi să depăşească depresia absolut firească ce poate apărea în astfel de situaţii.

 

Cât mai multă tandreţe

Îmbrăţişări, mângâieri, pupici, gâdilat, legănat, pieptănat, masaj: o gamă largă de atingeri fizice drăgăstoase prin care îi poţi transmite copilului tău că îl iubeşti, că îl accepţi aşa cum este, cu dizabilitatea sa, cu tăcerea sa. Copiii „diferiţi” realizează foarte bine, încă de la cele mai mici vârste, deosebirea dintre ei şi un copil sănătos, cu atât mai mult cu cât au în familie fraţi sau verişori fără dizabilităţi. Contactul fizic îl linişteşte şi îi dă sentimentul de apartenenţă, de incluziune, bază pentru toate celelalte terapii de recuperare aplicate în paralel.

 

PECS (Picture Exchange Comunication System – Sistemul de Comunicare prin Schimbul de Pictograme)

Temple Grandin, o faimoasă autoare de cărți, care are autism, a spus odată că gândeşte în imagini. În lipsa limbajului, utilizarea fotografiilor este un mod excelent de învăţare a vorbirii şi a comunicării. Astfel, încă din 1985, PECS a fost adoptat ca un sistem de comunicare alternativă/augmentativă pentru copiii şi adulţii cu tulburări de spectru autist sau alte probleme de dezvoltare. PECS începe prin a învăţa un copil să înmâneze o pictogramă (un desen/fotografie de mici dimensiuni) a unui item dorit partenerului de comunicare, iar acesta onorează imediat schimbul ca cerere. Sistemul merge mai departe, predând discriminarea pictogramelor (copilul trebuie să aleagă şi să ceară dintre două sau mai multe pictograme preferate) şi cum să le pună împreună în propoziţii. În fazele avansate copiii sunt învăţaţi să răspundă la întrebări şi să facă comentarii folosind aceleaşi cartonaşe cu imagini.

Dosarul conţinând pictogramele va fi purtat şi folosit de către copil atât acasă, cât şi în afara ei.

PECS este o componentă de bază în terapia comportamentală aplicată (ABA) şi o metodă extrem de eficientă de comunicare nonverbală. Mai multe despre acest sistem puteţi afla accesând www.pecs-romania.com sau www.autism.ro.

 

Limbajul semnelor

Limbajul semnelor nu este benefic doar pentru copiii hipoacuzici! El este foarte benefic şi pentru copiii cu apraxia vorbirii, autism, sindrom Down, sindrom Williams precum şi alte tulburări la nivel cerebral care împiedică verbalizarea.

Copiii îşi dezvoltă motricitatea grosieră, necesară exprimării cu ajutorul semnelor, înaintea motricităţii fine, asociată cu exprimarea verbală. Limbajul semnelor accelerează achiziţiile la nivel verbal, stimulând zone ale creierului asociate cu vorbirea şi limbajul. Dincolo de acestea, copilul va beneficia la nivel social şi emoţional de pe urma utilizării limbajului semnelor, eliberându-se de frustrarea de a nu fi înţeles de către cei din jurul său, cu atât mai mult cu cât uneori aceasta poate lua forma tantrumurilor, agresivităţii, depresiilor sau a altor comportamente dificile. Limbajul semnelor îi ajută pe copiii cu nevoi speciale să fie mai fericiți şi mai încrezători în sine.

Puteţi învăţa limbajul semnelor pentru copii mici sau chiar fraze simple pentru cei mai mari cu ajutorul filmuleţelor de pe site-ul www.aslpro.com

 

Ca mamă a unui copil de patru ani şi jumătate care încă nu vorbeşte pot spune că, dacă ar fi posibil, aş alege să fiu eu mută pentru restul vieţii în schimbul vocii copilului meu. Din păcate, schimbul acesta este un vis. Între timp, însă, am folosit toate cele patru metode prezentate anterior. Cu câteva menţiuni: PECS nu a mers în cazul nostru, fata noastră neputând urmări şi „traduce” imaginile de pe cartonaşe. În plus, fiind un copil cu un simţ muzical extrem de dezvoltat, diferite piese muzicale au ajutat-o să iasă din lumea în care se retrăgea uneori şi să iniţieze contacte sociale nonverbale (de genul „hai să dansăm împreună”). De altfel, singurele cuvinte reproduse zilnic sunt ta-ta-ta, cântate.

Fiecare copil are modul său unic de comunicare. Depinde doar de noi să îl găsim, cu răbdare şi, dacă se poate, cu zâmbetul pe buze.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație