Rutina de seară pentru copiii cu nevoi speciale

Rutina de seara a copiilor cu nevoi speciale/Totul despre mame

Rutina de seara a copiilor cu nevoi speciale/Totul despre mameRutina de seară pentru un copil cu nevoi speciale cere mai multă răbdare, mai multă blândeţe

Sunt Ruxandra şi sunt mama lui Petru, un şcolar vesel, independent şi pasionat de istorie şi a Olgăi, fetiţa noastră cu nevoi speciale, mereu blândă şi zâmbitoare.

Rutina de seară pentru un copil cu nevoi speciale cere mai multă răbdare, mai multă blândeţe, mai multe asigurări decât în cazul unui copil tipic. Moş Ene vine mai greu şi, deseori, pentru puţin timp. Rutina somnului, ca şi în cazul copiilor tipici, diferă de la copil la copil, cu nuanţele aferente date de particularităţile fiecărui sindrom în parte.

Sunt mama de aproape unsprezece ani şi totuşi pot număra pe degete serile în care pregătirile de somn au fost ca în reclamele TC. În general, că în orice casă cu pitici, negocierea orei de culcare începe cu vreo două ceasuri înainte şi sfârşeşte cu noi, părinţii, frânţi de somn, nespălaţi şi neschimbaţi în pijama, dar dând încă ultimele asigurări că visele urâte nu au ce căuta sau că ziua de mâine va fi mult mai distractivă.

Dacă de acum băiatul nostru e mare şi, cel puţin din punctul acesta de vedere, lucrurile s-au mai simplificat puţin, rămâne însă Olguţa, încă micuţă, încă foarte dependenta de noi, încă având o nevoie uriaşă de siguranţă, de trasee bine marcate de la care să nu ne abatem niciun pic, riscând altminteri o criză de plâns şi spaime nocturne.

Olguţa nu poate povesti în cuvinte ce a supărat-o peste zi, aşa cum nu îşi poate verbaliza nici coşmarurile nocturne, izvorâte deseori din frici pe care nu le poate exprima în cuvinte. Aşa cum spuneam, are nevoie, ca orice copil cu nevoi speciale nonverbal, de o cantitate de timp, de răbdare şi, mai ales, de empatie şi de atenţie triplă (cel puţin) faţă de un copil tipic. Dar cum, de la ce magazin secret să le găseşti, mai cu seama după ora 9 seara?

„Prima noapte în care i-am auzit paşii pe hol, venind către camera noastră, a fost sărbătoare!”

Înainte de naşterea Olgăi am dormit în „formula de trei” – Petru, soţul şi eu la mijloc, să nu se supere nimeni – timp de patru ani. Sunt zile în care îmi e tare dor de nopţile acelea, în care eram doar noi… dar asta este altă poveste. Ideea e că nu ne puteam mişca din pat fără ca Petru să ne simtă şi să vină după noi. Iar asta se întâmpla, fără excepţie, de fiecare dată.

Apoi s-a născut Olga. Ştiam că este un copil diferit; nu ştiam însă, pe atunci, mai nimic din toată gama deosebirilor dintre un copil tipic şi unul cu retard psiho-motor. Târziu ne-am dat seama: faptul că nu venea noaptea la noi în pat, aşa cum ar fi fost firesc şi cum fac aproape toţi copii, era ceva care ar trebui să ne pună probleme şi nu ceva care să ne bucure. Olga nu avea dezvoltată „permanența obiectului” (copilul înţelege că obiectele sau persoanele pe care nu le mai vede nu au încetat să existe şi că relaţiile dintre el şi părinte nu sunt afectate de distanţă).

Prima noapte în care i-am auzit paşii pe hol, venind către camera noastră, a fost sărbătoare! Orele de terapie dădeau roade! Acum, Olga ştie că, dacă adoarme în pătuţul ei, poate veni oricând la noi în pat. Sau că, dacă nu ne găseşte acolo, trebuie să ne caute în birou. Nu plânge aproape niciodată când se trezeşte şi se cere la baie atunci când are nevoie în toiul nopţii.

De atunci, lucrurile s-au schimbat mult. Deşi încă este un copil nonverbal, are propriile ritualuri de culcare, ritualuri mult mai complexe decât cele din urmă cu ceva vreme, când la cinci ani, funcţiona precum un bebeluş: după masă, băiţa, apoi apă şi nani. A adăugat singură, cerându-le, altele noi şi mult mai frumoase: povestea, cântatul, gâdilatul… Nu poate povesti încă mai nimic din ceea ce i s-a întâmplat, bun sau rău, peste zi. Îmi dau însă seama, din felul în care reacţionează la unele cântecele sau după cum îşi alege jucăriile de dus în pat, dacă a avut o zi bună sau nu, dacă s-a simţit singură sau neglijată sau am reuşit cât de cât să îi umplem rezervorul de iubire pe ziua ce se încheie.

La culcare cu „Pupici pentru tătici”

Mie una cel mai mult îmi place partea cu povestea de seară. Ea singură îşi alege de cele mai multe ori cartea. Una dintre cele preferate este o carte veche şi ferfeniţita care i-a aparţinut lui Petru: „Pupici pentru tătici”. În alte seri prefera jocurile de umbre. Dacă a avut o zi proastă, încărcată de frustrare, o refuza şi cere cântecele de leagăn de pe internet.

Deşi nu vorbeşte, ştim cum s-a simţit pe parcursul zilei, în parc, la centrul de terapie sau acasă şi în funcţie părintele pe care îl alege pentru somn. Dacă se simte echilibrată la sfârşitul unei zile bune, eu sunt aleasa ei de povestit şi jucat cu mini figurinele până stingem lumina şi spunem „noapte bună”. La sfârşitul unei zile în care s-a simţit neînţeleasă, neimplicata în activităţi, frustrată sau plictisită, tati este cel mai bun remediu pentru sufleţelul ei trist.

Chiar dacă nu vorbesc, copiii cu nevoi speciale comunică celor din jur ceea ce simt. Au modurile lor unice de a-ţi spune că au avut o zi frumoasă sau una foarte grea. Ca părinţi, avem seri în care pur şi simplu nu mai putem şi nu mai avem de unde scoate încă un sfert de oră de răbdare, de empatie, de mângâieri. Aş vrea să deţin o reţetă de „încă puţin” pe care să v-o împărtăşesc. Nu am. Am însă o fetiţă care se scoală zâmbind şi împărţind pupici tuturor în fiecare dimineaţă. Iar asta merită fiecare minut în plus de poveşti cu ochii cârpiţi de somn.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație