Cum o fi viaţa cu trei copii autişti? Mă tem că voi afla!

Încă mă trezesc noaptea și merg în bucătărie la orice mic zgomot, părându-mi-se în somn ca s-a trezit Buni şi că poate s-a ridicat şi face iar noapte albă. Dar e linişte şi pustiu în bucătărie. Ea se odihneşte acum în cimitirul din Gilău. Acum voi avea la cine să merg la Luminaţie în fiecare an. Acum ştiu cum arată cimitirul.

Suferinţa ei îndelungată şi a noastră împletită cu a ei, moartea ei pe cât de previzibilă, pe tot atât de surprinzătoare pentru mine, au lăsat în mine o rană ce nu se va închide niciodată.

Iar astăzi, când le găteam băieţilor unul din felurile lor preferate, mă întrebam dacă şi ei îşi vor aminti cu durere de mine închizând uneori ochii şi amintindu-şi de mama lor; că făcea ceva într-un anume fel sau că mama gătea atât de  bine şi ne răsfăţa mereu. Si m-a durut sufletul de durerea lor ipotetică.

Dacă aş putea, aş elibera toată furia pe care o simt, dar nu pot.

Viaţa cu autism e cum o ştiaţi până acum. Neschimbată. David e cu şcoala. George cu terapia. Ilinca bate pasul pe loc. De fapt, mi se pare chiar că regresează. Are un an şi cinci luni şi nici măcar nu umblă singură. Nu mai face “tai” şi nu mai bate din palme. Mai dansează încă, şi contactul vizual îmi pare mai slab acum. Atenţia împărtăşită, adică privirile pe care ni le aruncă atunci când ceva o surprindea, s-au rărit şi ele.

Flutură mâinile când se bucură. Iar apoi face cu degetele nişte mişcări, parcă este David mititel. Si se leagănă în  faţă şi în spate izbindu-se cu ceafa de spătarul scaunului cu măsuţa, unde mănâncă. Nu e chip să o opreşti.

Fiecare lună ar trebui să aducă progrese pe toate ariile la copiii de vârsta asta. Ar trebui să imite comportamente şi nu imită nimic. M-am resemnat. Nici măcar nu mă grăbesc să merg la medic.

De ce? Ca să mă amâne iar? Oricum dacă e autistă, nu pot face nimic. Nu am cum să schimb asta.

Nici timp nu e pentru ea, nici resurse financiare nu sunt. Cum o fi viaţa cu trei copii autişti în România? Mă tem că voi afla pe propria piele şi sigur este vecină cu imposibilul.

Ce mă doare îngrozitor este că nu voi creşte niciodată un copil tipic. Că deşi simt că rolul de mamă este primordial pentru mine, mi s-a negat asta şi resimt ca pe o nedreptate profundă şi pentru mine şi pentru copiii mei. De ce eu nu pot avea asta? Ce otravă curge prin venele mele de au ieşit copiii aceştia atât de diferiţi?

Toate rudele mele de sânge, mai apropiate sau mai îndepărtate au copii sănătoşi. Nu e ca şi cum m-aş fi aşteptat la asta. După David, nici nu m-aş fi gândit că ni s-ar putea din nou întâmpla nouă, sarcini diferite, distanţă mare în timp, chiar şi dieta mi-a fost diferită.

Abia când s-a născut Ilinca, mi-am dat seama că George e autist, dar ar fi fost culmea să fie şi Ilinca la fel, nu-i aşa? Am trăit ultimele şaptesprezece luni cu speranţa că ea e altfel.

Si nu e, şi n-am nevoie de nici un medic să-mi confirme deocamdată. E deja destul de groaznic şi aşa.

Ilinca nu pare să înţeleagă absolut nimic din jurul ei, nu e total absentă, dar e clar că ne acordă din ce în ce mai puţină atenţie. Nu ştiu cum vom putea trece prin asta. Nu ştiu cum o vom putea ajuta şi pe ea. Cum să accept că şi Ilinca e autistă?

Am crezut că mă vor vindeca, că se va închide rana asta pe care a deschis-o autismul lui David. Dar nu face decât să crească şi să mă înghită cu totul.

(va urma)

 

 

 

 

 

 

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație