Viaţa cu autism. Ep. 187. Dacă mi s-ar permite să mă uit doar o clipă în viitor, să mă pot linişti…

În prima duminică după ce am reînceput serviciul, m-am trezit la 7:30. N-am avut de ales, aşa s-a trezit George. Iar după ce a golit o sticlă de la lapte, nu a mai vrut să doarmă. A devastat holul, s-a urcat pe biroul lui David şi a început să golească pervazul. Într-o casă mică, chiar şi pervazul e plin de chestii pe care copiii mici n-ar trebui să le ajungă. Dar el ajunge pentru că motric se descurcă atât de bine. Cred că am pus ordine în haosul acela de cel puţin patru ori până la amiază.

După ce s-a trezit şi Ilinca şi a mâncat şi ea o porţie de lapte, am reuşit să le ofer un mic dejun nesănătos, singurul pe care l-au agreat, pâine cu unt şi salam. Eu sunt doar fericită că şi George şi Ilinca au mâncat “soldăţei”. E  mult de lucru când trebuie să mă ocup de ei singură, uneori şi Gyuri e tare obosit.

Duminicile sunt zile în care muncesc ca în toate celelalte zile, aşa fac toate mamele.

Dar m-am jucat cu Ilinca. Am luat-o ca de obicei în braţe, cu faţa la mine şi după ce ne-am jucat de-a “cucu-bau”, am început să dau din cap stânga-dreapta. A început să râdă şi a făcut la fel. Apoi am dat din cap de sus în jos de mai multe ori. A râs în hohote şi a făcut la fel. Mă bucur, dar aşa cum face asta acum, tot aşa de uşor acest comportament mimetic ar putea să dispară pur şi simplu.

George nu mai spune absolut nimic de vreo două săptămâni, nici “bau”, nici “ai” pentru “hai”. Absolult nimic nu mai vrea să spună.

La amiază au mâncat ciorbă de perişoare. Ilinca scuipă de obicei când simte ardei sau roşie, legumele încerc să le pasez cât mai bine. În schimb e mare prietenă cu carnea.

George a mâncat două perişoare, cât David. Ceva mai târziu George a trecut la pâine cu smântână, e prima dată când acceptă smântâna. Si David tot pe la trei ani a început să mănânce pâine cu smântână. Văd că şi George se înscrie în aceeaşi evoluţie a gusturilor ca şi David.

Duminica e şi zi de gătit. E cam greu de jonglat cu toate, urmează o  săptămână de muncă, iar dacă astăzi nu reuşesc să şi calc tot ce am de călcat, sau să las frigiderul plin de mâncare gătită, va fi cam dificil ca în cursul săptămânii să mai şi gătesc seara.

E o mare diferenţă între volumul de muncă pe care îl aveam de îndeplinit când aveam un singur copil, faţă de cel de acum cu doi bebeluşi care nu mai vor să crească atât de afundaţi sunt în autism. Sigur vor trece ani de zile până voi mai pregăti prăjituri şi deserturi, înainte de George pregăteam ceva dulce în fiecare săptămână, uneori abordam reţete destul de complicate. Deocamdată s-a terminat cu asta.

Când vor fi bine, poate, când mă vor “ajuta” şi ei aşa cum fac toţi copilaşii, cu mânuţele în făină, punându-şi aluat şi în păr de hărnicuţi ce sunt. Nu pot decât să visez la astfel de zile. Dacă mi s-ar permite să mă uit doar o clipă în viitor, să mă pot linişti…

Dar nu pot decât să visez la acea zi. Când eram mai tânără mă temeam să îmbătrânesc. Adică la 20 de ani, toţi oamenii trecuţi de 40 păreau bătrâni. Acum nu mi se mai pare, sper doar să-mi văd copiii mari şi integraţi în lumea asta a noastră.  Chiar dacă părul meu va fi complet alb, chiar dacă mă voi apropia de finalul acestei vieţi… Să fie ei bine!

(va urma)

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație