Viaţa cu autism. Episodul 163. Pe mine autismul nu mă mai păcăleşte

Ne-am zbătut o vreme. Nu era nici un dubiu că starea Ilincăi  nu fusese de fapt niciodată tipică, că se înrăutăţise în ultimele 2-3 luni. Am ajuns la o soluţie, pentru ca amândoi copiii, duşi de Gyuri, să fie în acelaşi timp la Grădiniţa Malteză.

Ne-am bazat pe bunăvoinţa Mirelei- nu cred că o voi putea răsplăti vreodată- e genul care se zbate pentru fiecare copil integrat în acest centru de zi, pentru ca fiecare din ei să-şi atingă potenţialul maxim. Iar ea era gata să primească pe oricine ar fi fost terapeutul comportamental al lui George. Iar Asociaţia Autism Transilvania a fost de acord cu aceasta soluţie, pentru ca să ne fie ceva mai uşor şi nouă, şi copiilor. Iar Alexandra, de care George e tare ataşat, se pare, merge acolo de trei ori pe săptămână. Cât timp “George bebeluşul”, cum am auzit că i se spune la Autism Transilvania, lucrează în altă sală cu Alexandra, Ilinca e “muncită” de fetele de la Grădi şi în primul rând de Orsi care este kinetoterapeut.

Merge deja de o săptămână Ilinca la Grădi şi e tot mai mult timp în picioare, renunţând încet la postura de patruped bebeluşesc. Ilinca descoperă lumea.

Dar da, fetele au remarcat tot ce le-am spus, întârzierea în dezvoltate plus notele atipice, contact vizual slab, fluturatul din mâini, lipsa atenţiei împărtăşite. Ilinca are programare la medicul psihiatru al băieţilor în aprilie 2018.

Si când mă gândesc că ne va mai chema… “Mai haideţi peste două, trei luni să vedem ce rezultate are intervenţia, poate nu e în spectru”.

Dar ştiţi ce? Pe mine autismul nu mă mai păcăleşte!

E atât de insidios uneori, păi cine-ar zice că un copil ce râde când te strâmbi la el e autist? Sau care uneori, rar, se mai uită în ochii tăi? Sau un copil care e aşa de frumos?

De data asta, nici un medic nu mă va păcăli că nu e autism, că aşa…În mod miraculos în câteva luni comportamentele acestea vor dispărea şi copilul va recupera întârzierea în dezvoltare. Păi vă imaginaţi că un copil la vârsta asta arată cu degetul sau chiar spune cuvinte gen : “mama”, “apa”, papa” iar a mea nu pricepe că o chem. Să vină la mine. Sau mai grav decât atât, nici nu îşi doreşte să vină la mine!

Păi dacă nu e autism, atunci ce e?

Cu George, eu aveam certitudinea că e autism la 1 an şi trei luni şi am primit un diagnostic la 2 ani şi o lună. Înţeleg nevoia medicilor de a fi siguri atunci când stabilesc un diagnostic, mai ales unul aşa cum e autismul, dar eu trăiesc zi de zi în casă cu copiii mei, eu ştiu cel mai bine că ei nu comunică şi că au ciudăţenii comportamentale.

Nu ştiu cum este un copil tipic, dar ştiu cum e un copil autist. Iar eu cresc un al treilea, nimeni şi nimic nu mă poate convinge de contrariu.

Cel mai groaznic este să începi să îi crezi pe medici când au dubii şi să începi să visezi cu ochii deschişi fără să vrei. E normal să speri, să ţi se pară, să fie doar o inchipuire, dar am trăit aproape 40 de ani pe pământ şi nu vorbesc niciodată fără dovezi. Am mai văzut asta la alţi doi copii de-ai mei şi are un nume: tulburare de spectru autist.

Iar eu am un singur ţel în viata asta, nu-mi trebuie nimic altceva. Nu vreau averi, nu vreau case şi vacanţe, vreau să fie copiii mei bine. Pentru asta respir, muncesc şi trăiesc. Acesta nu e sacrificiu şi nu, nu uit de mine, prin ei, eu las ceva în lume.

Eu sunt oglinda părinţilor mei, dovada trecerii lor prin lumea asta. Deşi mi-au greşit mult, au făcut cât şi cum s-au priceput, Dzeu să-i odihnească  în pace.

Dar nu îmi este ruşine când mă uit în oglindă, pentru că au lăsat în urma lor un om onest, harnic şi sper, curajos. Iar eu vreau să las în urma mea nişte oameni asemenea, chiar dacă au un început al vieţii dificil.

(va urma)

 

 

 

 

 

 

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație