Viaţa cu autism. Episodul 103. Uneori uit că e doar un bebeluş

Viata cu autism, de Marina Neciu

Viața cu autism. Episodul 103. „Numai copiii mei se îmbolnăvesc în week-end. Numai copiii mei se îmbolnăvesc în vacanţa de vară. ” Cred că aproape toţi părinţii spun asta pentru că li se întâmplă majorităţii copiilor. Treaba se complică când ai mai mult de un copil, sau mai mult de doi şi aşa mai departe.

Mai rău este că momentan sunt singurul om sănătos din casă, ce ziceţi de asta?

E ca un şir fără sfârşit de ceaiuri, leacuri pentru diaree şi antivomitive, aerosoli, antitermice, haine întinse permanent la uscat

În plus, adrenalina mă ţine în priză, mai mult decât cafeaua, deşi nu am dormit mai mult de trei ore azi noapte. Este atât de greu când sunt copiii bolnavi. Este nevoie de multă grijă şi răbdare să-i facem bine. Este una dintre încercările vieţii de părinte repetată de câteva ori pe an, indiferent de anotimp.

Da, sunt probleme la care noi mai adăugăm cele cronice legate de comportamentul autist.

Mă tot rog să fie George sănătos să nu piardă din şedinţele de terapie, ca ele să fie cât mai constante acum. Mai ales la început cât e perioada asta de împrietenire cu terapeutul. Şi până devine mai uşor, măcar aparent. Să-l văd că arată cu degetul, că se uită la mine.

Când se uită la mine, când mă priveşte în ochi, îmi vine să cad în genunchi şi să strig: ”Da, Doamne, eşti aici!”

Atât de mare minune mi se pare că aş asemăna-o cu o epifanie; una pe care voi, cei  mai mulţi dintre părinţi sunteţi binecuvântaţi să o trăiţi zilnic.

Noi trebuie să muncim pentru altfel de momente.

Uneori uit că este doar un bebeluş. Abia când aleargă spre mine şi mi se aruncă în braţe râzând, chiar dacă uneori nu mă priveşte, îmi aduc aminte că este la cea mai frumoasă vârstă. Sau cred că asta ar trebui să fie pentru George cea mai frumoasă vârstă. Dar poate pentru el nu este. Este un bebeluş prea serios.

Tare aş vrea să-l văd zâmbitor ca pe David. Mi-e teamă să îndrăznesc să sper la ceva de genul ăsta. Cât de mare poate fi o asemenea dezamăgire? Nu îndrăznesc să fac calcule, că în x luni va fi într-un anume fel, în autism nu poţi face asta. Poţi spune despre un anumit tip de fractură că se sudează în 6 săptămâni. În autism, 6 săptămâni de terapie pot să nu se observe.

La finalul fiecărei zile mă întreb dacă astăzi este mai aproape de noi sau mai departe. Îmi aduc aminte că atunci când amestecam în mâncare şi nu puteam părăsi bucătăria a trecut pe lângă mine fluturând ritmic în faţa ochilor un beţigaş de la xilofon. Îmi amintesc că nu l-am putut opri sau deturna din stimulare atunci şi încă de câteva ori în ziua respectivă. Iar acelea sunt clipe pierdute, clipe irosite, clipe în care nu am fost lângă el cu adevărat.

Nu vine odată ziua în care să mă contrazic cu el până în pânzele albe cum fac cu David ?

(va urma)

 

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa