Viaţa cu autism. Episodul 106. Coşmaruri

Viata cu autism, de Marina Neciu
Coşmaruri

Când eram copil visam mereu foarte urât. Mă trezeam noaptea şi nu mai puteam dormi. Atunci nu-mi explicam de ce, adică nici măcar nu căutam o explicaţie, dar cel mai des mă trezeam în zgomot de voci ridicate, în special a tatălui meu care era beat şi înjura.

De atunci nu prea am avut coşmaruri sau, mă rog, nu care să ţină o noapte întreagă. Dar în prima mea noapte acasă după externarea cu George, n-aş fi dormit. Aş fi rămas să veghez. Să aud dacă îi e rău din prima clipă. Dar eram aşa de obosită că n-am rezistat nici măcar să mă uit la un film.

Primul coşmar a fost legat de Ilinca, ceva legat de o Ilinca mai mare cam de doi anişori Avea în picioare nişte cizmuliţe de gumă mult prea mari pentru ea, a călcat aiurea şi a căzut pe singurele două trepte din faţa intrării în casă. A dat cu capul de trepte şi a leşinat. I se vedea urma loviturii şi ştiam că trebuie să solicit ambulanţa. Apoi m-am trezit.

Ce sentiment de uşurare că nu era decât un vis.

Al doilea coşmar m-a trezit de mai multe ori, dar şi-a reluat firul de fiecare dată când am adormit. A fost o compbinaţie de „Poltergeist” cu „Exorcistul”. Mai mult Poltergeist, de fapt şi era legat de casa în care am copilărit şi în care era o prezenţă malefică.

Eram cu copiii ( deşi pe David nu l-am văzut clar în vis ), cu soţul şi cu Buni. Buni nu era bolnavă, asta ştiu sigur. Maşina era parcată în faţa porţii din copilăria mea, copiii erau deja în maşină, trebuia să plecăm repede, siguranţa noastră depindea de asta.

Dealul din spatele casei devenise un imens muşuroi de pământ care părea să vrea să ne înghită. Am intrat după Buni în casă, iar ea s-a întors spre noi cu un zâmbet demn de „Exorcistul”. In casă lutea atmosfera aia de apăsare din „Exorcistul”.

M-am trezit. Era dimineaţă. Noaptea trecuse fără incidente.

Imi tot sună în cap întrebarea unei studente la Medicină, acolo în spital.

-In afară de copii, mai sunt cazuri de autism în familie? Nu se poate să aveţi atâta ghinion.

Se pare că se poate.

Apoi am râs amintindu-mi de singura asistentă pe care cu greu o înţelegeam când vorbea. Ea mă înţelegea şi mai greu pe mine.

Ea ne-a făcut internarea.

De la ea am aflat că autismul se vindecă. Era prea târziu sau prea deveme ca să o contrazic. Oricum n-aş fi convins-o de nimic.

Adevăratul coşmar este că circulă tot felul de inepţii pe internet cum că autismul este cauzat de părinţi, teorie falsă pe care americanii au reuşit să o depăşească acum 50 de ani. Intr-o formă sau alta, oameni care nu găsesc explicaţia autismului în ceea ce le convine sau îşi văd teoriile infirmate, găsesc cea mai simplă cale de scăpare: „ părinţii sunt de vină”

Acesta este cel mai mare coşmar pentru un părinte deja confruntat cu autismul, să mai suporte şi prostiile, prejudăcăţile şi discriminărea unora sau a altora. Vreau să lupt cu ele. Poate chiar ar fi vremea să scriu o carte.

(va urma)

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa