Viaţa cu autism. Episodul 107. Imi vine să urlu

viața cu autism

O prietenă mă întreba cum mă simt. I-am spus că îmi vine să urlu. Chiar îmi vine. Când văd feţişoara lui Georgel atât de serioasă la vârsta asta…E tragic să-ţi dispară copilul aşa. Nici nu mă pot uita la pozele cu el de anul trecut. Mă doar îngrozitor. Era atât de vesel şi de prezent acum un an. Ştiu, ar trebui să fiu recunoscătoare că respiră, că nu are boli ameninţătoare de viaţă.

Ameninţătoare de viaţă…

Dar autismul îi ameninţă viaţa pe care o visam şi o proiectam pentru el. Nu una în care el să devină medic sau informatician, ci una în care să poată comunica, să se facă înţeles să poată fi independent după ce eu nu voi mai fi.

Iar acum?

Nu-i decât un drum: înainte.

Dacă am obosit? Am timp să mă odihnesc după ce n-oi mai fi. Aici am lucruri de făcut.

Că îmi voi lua zborul în sus sau că voi cădea în hău după viaţa asta, nu mă doare. Adică nu mi-e frică. După ce am văzut autismul, după ce am văzut lumea asta, cealaltă nu mă sperie.

Poate D-zeu va fi blând cu mine şi mă va lăsa să dorm.

Intre timp aici, în viaţa asta nu am odihnă şi somn. Pândesc autismul şi el pe mine. Lupta este inegală, căci loveşte când nu-s atentă.

De dimineaţă, George a găsit pe jos tot felul de lucruri de la un creion până la o fâşie de hârtie  tăiată de David pe care şi le flutura în faţa ochilor. Ţine obiectele mai sus de fruntea lui ca în timp ce le flutură să-şi poată da ochii peste cap.

-George, nu! Adă la mama!

Şi mi-a adus, spre surprinderea mea, mai multe obiecte interzise. Am reuşit să „ajung” la el în timp ce se stimula. A cedat.Ceea ce ei nu prea fac. Ideal ar fi să-i detunăm din activităţile stimulative, să le înlocuim cu altele funcţionale.

Dar e foarte greu de făcut asta. Cred că tot n-am destul antrenament.

-Hai la mama să-ţi dau pupic! îl chem.

Vine chiar dacă el nu prea poate da pupic. Dar vine.

Astăzi nu e zi de terapie şi trebuie ţinut ocupat. Afară vor fi cu siguranţă peste 30 de grade şi va sta mai mult în casă. Ieşim mai pe seară când temperatura va fi mai plăcută. Intre timp în casă trebuie să fim constructivi.

Oare cum va fi ziua asta?

A început relativ bine, George trece uşor de la regimul de enterocolită la cel normal. In dimineaţa asta a mâncat o banană, un iaurt cu fulgi de porumb şi o sticlă de lapte.

Ca să putem face terapie şi ca ea să fie eficientă, avem nevoie de un copil sănătos, cât mai sănătos.

Oare când îl voi auzi strigându-mă mama? Cât va dura? Se va întâmpla măcar?

(va urma)

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație