Viaţa cu autism. Episodul 109. Frici nocturne

viata cu autism

N-a mişcat când am pregătit laptele Ilincăi şi l-am încălzit. Atunci nu mi s-a părut nimic suspect, eram prea adormită. Abia după ce am hrănit-o pe Ilinca, m-am trezit de-a binelea. E aproape 5 dimineaţa.

Să doarmă atât de profund? S-a mai întâmplat. La lumina hotei ce rămâne aprinsă peste noapte în bucătărie, e palidă şi atât de trasă la faţă. Gura îi e întredeschisă şi nu pare să respire. Mâinile ce i se ivesc de sub pătură sunt încrucisate peste piept. Picioarele sunt pe jumătate în pat, pe jumătate în afara patului. E întinsă cât e de lungă şi pare ţeapănă.

Mă uit bine la ea şi mi se face frică. Nu frică, ci groază, o groază cum rar am mai simţit. N-am avut curajul să pun mâna pe ea să văd dacă mai trăieşte. Mă gândesc ce să fac.

Imi trezesc soţul. El mormăie, se duce în bucătărie, vine înapoi, nu zice nimic şi se culcă la loc.

-Ei? Îl întreb în şoaptă.

-Mi-ai stricat somnul, îmi zice.

Ce bine!

N-a sosit clipa, deci.

Imi amintesc că acum aproape şapte ani când a venit la noi, îmi era frică zi de zi că va muri. Făcuse un accident vascular cerebral, nu aveam idee  că trebuie să mă tem de altceva.. CT-ul, aveam să aflu vreo 3 ani mai târziu, arăta deja atrofie subcorticală când făcuse AVC-ul.

Am aflat diagnosticul lui David la trei zile după sosirea ei la noi.

Sunt aproape şapte ani de când e aici şi deşi mi-am jurat că nu voi suferi, dar nu mă pot abţine. Pentru că nu are cine altcineva să o facă.

E total dezorientată. Vorbeşte singură. Are halucinaţii. Se ceartă cu persoane pe care noi nu le vedem. Uneori vorbeşte despre o „Marina”, dar nu spune nimic clar. Altădată își spune numele de fată răspicat.

Am ales să fiu memoria ei aici. Am ales să spun că există.  Am ales să explic lumii ce înseamnă demenţa mai ales în fazele ei finale.

 Mama mea nu-mi mai e sprijin demult. Mama mea e un potenţial pericol pentru ea şi pentru cei din jur, de aceea nu o lăsăm copiii nesupravegheaţi nici o clipă alături de ea.

Merită?

Pentru acele momente, tot mai rare, în care le râde copiilor, vă spun, DA, merită. Pentru momentele în care David îşi va aminti că părinţii se preţuiesc şi nu sunt lăsaţi în voia sorţii sau uitaţi, da, merită.

In momentul în care ea se va duce, voi rămâne cu adevărat singură. Nu mai am pe nimeni de-un sânge cu mine căruia să-i pese aşa cum i-ar fi păsat mamei dacă ar fi fost sănătoasă. Odată cu ea, va pieri şi copilăria mea. Poate multe răni se vor închide. Sau poate altele se vor deschide.

Cert este că odată cu ea, se va duce o lume.

(va urma)

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație