Viaţa cu autism. Episodul 113. Gânduri de mamă

Gândurile mele sunt bune şi rele. Sunt bune şi optimiste în zilele în care George e mai atent la noi, mai zâmbitor şi ceva mai compliant (adică nu ne ignoră  toate cererile). În altele, gândurile mele sunt rele şi negre şi îmi zboară mintea la scenarii despre George de genul afectării severe şi a unei vieţi lipsite de autonomie.

Atunci revin întrebările: „Ce se va întâmpla cu George când noi nu vom mai fi?  Cum se va descurca? Care dintre fraţi şi-ar asuma responsabilitatea pentru el?”

Sincer, eu sper că amândoi, eu sper să cresc fraţi care se vor iubi şi respecta până la sfârşitul vieţii lor. Îndrăznesc să cred se vor ajuta, că nu se vor abandona unul pe celălalt când vor da de necazuri. Toată lumea dă de necazuri în cele din urmă.

Cine altcineva mai potrivit să te ajute decât un frate sau o soră, când părinţii nu mai sunt? Mă rog ca aici să nu dau greş. M-aş răsuci în mormânt să ştiu că unul din ei se chinuie cu orice problemă, iar ceilalţi petrec şi merg în vacanţe, indiferenţi la suferinţa celuilalt.

Gânduri de mamă

Copiii îşi datorează multe din succese sau eşecuri părinţilor şi familiei. Atunci când bucuriile şi necazurile se împart în familie, copiii cresc cu repere solide, ei învaţă că de părinţi sau fraţi nu te descotoroseşti când ai chef, când se confruntă cu boala sau sărăcia. Ei învaţă că poţi răzbate cu ajutorul familiei pentru că orice ai păţi te vei putea întoarce într-un loc pe care îl numeşti acasă.

David ştie că are o familie, părinţi care îl iubesc şi fraţi pe care îi iubeşte şi care sper, îl vor iubi la rândul lor. David creşte, atât cât mai e încă posibil, lângă o bunică cu demenţă şi învaţă că bătrâneţea, boala şi moartea sunt inevitabile.

David nu se teme de ea sau de boala ei. David se poartă firesc.

Mi-aş dori ca ai mei copii să fie scutiţi de suferinţe, le urez să aibă vieţi împlinite şi voi face tot ce îmi va sta în puterile mele de mamă să fie aşa, dar cu siguranţă vor avea şi ei zbaterile lor. Iar eu aş vrea ca ei să fie sprijin unul pentru celălalt.

O tanti îmi reproşa deunăzi că ce, am făcut copii ca să aibă grijă unul de celălalt? Nu, nu la asta m-am gândit în primul rând, ci m-am gândit că n-aş vrea să fie singuri în lumea asta plină de oameni care le ştiu pe toate. Dar da, vreau să aibă grijă unul de celălalt chiar şi când vor fi la casa lor pentru că asta înseamnă să ai o familie, una armonioasă şi funcţională.

Restul sunt doar vorbe despre familie, dacă vă vedeţi rar pe la nunţi şi înmormântări sau dacă nu vă vedeţi cu zecile de ani. Aceia sunt oameni de acelaşi sânge, dar asta nu-i califică drept membri ai unei familii.

Dacă George nu va fi un adult independent,  sper să fie măcar membru al familiei fraţilor săi şi să nu ajungă în vreo instituţie, unde se ştie, persoanele cu dizabilităţi au o viaţă foarte scurtă şi mor cu zile în România, fără ca cineva să poată schimba ceva.

(va urma)

 

 

 

 

 

 

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație