Viaţa cu autism. Episodul 115. Recapitulare

Să ne amintim, aşadar.

Am bănuit că ceva nu e în regulă cu George înainte să se nască Ilinca. Am văzut că îl scoteam la plimbare în căruciorul sport şi el se apleca să se uite la roţi cum se învârt.

-Ai văzut ce face? l-am întrebat. Nu-mi place deloc.

-Nu-i nimic, nu e mare lucru, toţi fac aşa, m-a liniştit el.

N-am mai spus nimic, m-am gândit că dacă încep să spun asta toată lumea va spune la fel şi voi părea gravida scoasă din minţi de hormoni. Eram în săptămâna 31 cu Ilinca.

Dar el, soţul meu, ştia. Mi-a mărturisit acum că el a observat mai mult; că George se apleca doar spre partea dreaptă şi se uita numai la roata din faţa.

Cred că la asta se reduce calitatea de a fi un bărbat adevărat, un soţ şi tată iubitor: la a putea să taci atunci când trebuie, spre a nu-i împovora pe ceilalţi în momente delicate.

Dacă mi-ar fi spus atunci, nu ştiu cum s-ar fi terminat sarcina cu Ilinca, oricum a fost foarte dificilă şi am făcut complicaţii după naştere.

Soţul meu a ştiut să mă protejeze, oricum nu aveam în acel moment ce să facem mai mult decât făceam deja. Eu abia mă târam, sarcina cu Ilinca era atât de solicitantă, nu am fi avut unde să mergem cu el pentru terapie.

Oricum toată lumea ne-ar fi spus că nu e nimic, că ni se pare. Aşa mi s-a spus şi după ce am născut, deşi George m-a ignorat când venea cu tati şi cu David la maternitate.

Mie mi-a fost clar de atunci, eu cu gândul ăsta am plecat de la maternitate că ceva nu e bine. Făcusem poze de grup cu minunatul Dr. Nanu Honorius şi echipa lui, iar George mi s-a părut atât de absent.

Dar cine vrea să dea glas cu adevărat problemelor?

Cine vrea să-şi facă griji pentru mijlociu când abia a născut şi se acomodează cu încă un bebeluş?

În plus, pe vremea aceea era vorba de o întârziere în dezvoltare şi câteva chestii mai ciudate. Nimic foarte clar. Doar că inima părinţilor nu poate fi păcălită.

Aşa ne-am dus vieţile aproape un an luptând cu ciudăţeniile lui George şi plimbându-ne pe la medici cam la fiecare trei luni. La fiecare trei luni mai aveam nişte ciudăţenii de adăugat la listă. Până a fost clar pentru orice medic că avem încă un copil în spectrul autist.

Nu ştiu ce să spun despre Ilinca. Uneori nu se întoarce dacă o strig. Ar trebui să se întoarcă chiar dacă se joacă, nu?  Dar se ascunde când facem cucu-bau, se apleacă să se ascundă după o apărătoare a pătuţului. Acum se ridică în genunchi în pătuţ, apucându-se cu mâinile de barele pătuţului. Ieri a reuşit să se ridice în picioare pentru câteva secunde, folosind aceeaşi tehnică. Dar nu bate din palme deşi m-am străduit să îi arăt şi să facem împreună. Ea dă din mâini în sus şi în jos.

Ilinca creşte. Dar dacă este autistă sau nu, n-aş putea să spun acum. Mai avem de aşteptat. Se va vedea cu siguranţă în câteva luni.

(va urma)

 

 

 

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație