Viaţa cu autism. Episodul 117. Este minunat că nu mai sunt singură!

Gradinita Malteza-Serviciul de Ajutor Maltez in Romania Mirela Codreanu-Director Gradinita Speciala Malteza

E bine să nu fii singur, mai ales în încercări care te aruncă în depresie. Cum n-ai fi deprimat când ai doi copii cu autism şi trăieşti în România? Lumea observă că nu ai gânduri optimiste; de obicei eu rând în hohote în mintea mea:” mda, de parca ai avea idee cum e să creşti doi copii cu autism şi să îngrijeşti un bătrân cu demenţă.”

Eu cred că nu ai cum să judeci o situaţie de genul acesta şi nici o situaţie de-altfel dacă nu ai trecut printr-o încercare similară. În plus suntem toţi diferiţi, iar evenimentele unei vieţi oricât de pozitive sau negative ar fi, contează doar măsura şi interpretatea pe care eroul poveştii numită viaţă i le dă.

Sunt supărată că istoria se repetă, nu-s lipsită de speranţă decât atunci când unele zile ale lui George par trase la indigo, iar el este pur şi simplu absent. Sau aşa pare.

Dar cumva viaţa mea este mai împlinită ca atunci când treceam prin aceeaşi încercare cu David. Acum câtiva oameni ne iubesc. Acum câtiva oameni ne respectă pe noi şi pe copiii noştri.

Acum cineva se ocupă de costurile terapiei lui George. Acum alte prietene îşi aduc copiii de aceeaşi vârsta în vizită, nepăsându-le de kilometri parcurşi cu copii mici alături. Acum prieteni de departe îşi doresc să-i arate locuri frumoase lui David.

E bine, e un sentiment de împlinire cel puţin pentru mine. În momentul în care am aruncat ceea ce eu consider balast sufletesc, cam ca în poveşti nişte oameni au venit să ne încurajeze, să ne spună că se îngrijorează ei pentru noi, că pot duce ei o parte din povara noastră.

Fără a renunţa la propriul meu efort, la propriul meu sacrificiu de om şi părinte responsabil pentru copiii pe care i-am adus pe lume, este minunat că nu mă mai simt singură.

 -Când vin? mă întreabă David nerăbdător când ştie că vin musafiri.

-Pe la şase, îi zic.

-La şase fix? insistă el.

-Nu, David, în jur de şase, depinde de trafic.

-O să mă uit la ceas când ajung, să văd la şi câte minute ajung! îmi explică nerăbdător.

Pentru David timpul, măsurat cu precizia secundei este foarte important. Oferă predictibilitate şi stabilitate vieţii lui. Vin musafirii, se bucură David, se mai dă şi în spectacol uneori, însă nimic grav sau nimic din ce n-ar face un copil de vârsta lui în căutare de atenţie.

Mi-e atât de drag, David!

Nu e foarte declarativ în privinţa sentimentelor, nu verbal, dar este afectuos.

Cred că asta l-a „scos” din autism în cele din urmă.

Avem multe discuţii despre oameni şi despre relaţii interumane, despre ce sunt prietenii şi cum ar trebui să fie ei. Înţelege dacă îi spun de ce nu ne mai vizităm cu „x” sau „y” sau de ce considerăm noi, adulţii că o faptă sau alta este de neiertat.

Cred că înţelege. Unele chestii le înţelege parcă mai bine ca un copil tipic. Sau poate pur şi simplu nu are mereu nevoie de companie ca şi cei tipici. Adică asta probabil simte el. Eu cred că are nevoie de companie şi de oameni buni şi sinceri în jurul lui.

Dar nu mai vrea să meargă cu bicicleta, pare că s-a plictisit. Sigur va vrea la iarnă, când va fi prea frig şi poate (sper) zăpadă. Merge mult afară, dar în curte. Se joacă şi cu George, mă lupt să-l conving să lucrăm şi la comunicare şi matematică.

Cam aşa sunt zilele noastre.

(va urma)

 

 

 

 

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație