Viaţa cu autism. Episodul 119. Îmi iubesc copiii până la cer și înapoi!

Din ce semințe s-a născut Ilinca?, m-a întrebat David. Mă pregătisem pentru astfel de întrebări de multă vreme, cumpărasem şi atlase despre corpul uman cu explicaţii pe înţelesul copiilor. Le-am folosit pentru alte întrebări pe care le avea.

Dar vara asta David a fost interesat de natură şi de felul în care se înmulţesc plantele şi buruienile care au tendinţa de a năpădi curtea. Aşa a apărut noţounea de seminţe de un gen sau de celălalt.

Ştia desigur că toţi copiii cresc în burtică la mămica lor.

I-am explicat că este nevoie de o sămânţă de la mamă şi de una de la tată ca să se formeze un copil. Că tocmai de aceea un copil seamănă cu ambii lui părinţi, cu mama şi cu tata.

Ne-am uitat în atlas şi a aflat pe unde se nasc de fapt copiii, am povestit despre transformările prin care va trece corpul lui. Se tot uită pe piept să vadă dacă lui nu îi creşte păr odată.

Inocenţa lui este pur şi simplu devastatoare.

A remarcat că de vreo lună îi miroase transpiraţia, aşa că i-am făcut cadou primul lui deodorant. Nu ştie încă exact CUM se fac copiii, nu pentru că nu aş fi fost dispusă să-i explic, ci pentru că nu l-a mai interesat. Trecuse la următorul subiect, despre cum ar putea să-şi facă şi el nu ştiu ce mâzgă din nu ştiu care desene animate.

-Dar când am venit eu şi când a venit George, tot din seminţe de la voi am venit, nu? m-a întrebat din nou în seara asta.

-Da, de fiecare dată altele, i-am explicat

-Şi dacă n-ai fi putut avea copii, noi n-am fi fost, nu-i aşa?

-Aşa e, n-aţi fi fost, n-aţi fi existat nici tu, nici fraţii tăi.

-Cum ai fi fost fără noi? a încheiat el.

Parcă ar şti ce mă preocupă. Mă macină vina de a fi vrut încă un copil, pe George. Mă macină vina de a fi adus pe lume un copil care nu pricepe ce e lumea şi poate nu va pricepe niciodată.

Dar după întrebarea lui David, mi-am dat seama că nu-mi pot imagina viaţa fără ei, fără niciunul dintre ei. Acum că sunt aici, nu pot trăi fără ei nici măcar o zi. Acum că sunt aici, ei sunt raţiunea mea de azi şi de mâine.

Îmi iubesc copiii până la cer şi înapoi. Pentru copiii aceştia am renunţat la foarte multe. Copiii, oricum ar fi, au nevoie să-i ajutăm să-şi atingă potenţialul maxim. Iar asta nu e o treabă nici simplă şi nici realizabilă de azi pe mâine nici pentru cei tipici şi nici pentru cei atipici.

„Să fii părinte, nu e uşor” aud mereu în jurul meu. Mie îmi vine să râd. Aud chestia asta de la oameni pe care îi ştiu şi văd că au copii sănătoşi. Mă întreb cât de uşor li s-ar părea dacă ar creşte un copil cu autism.

Mai aud şi alte enormităţi de genul: „eşti puternică, ştie D-zeu ce face că nu dă copii speciali decât oamenilor puternici”.

Nu mai spuneţi?!

Cum rămâne cu copiii cu dizabilităţi ce zac prin centre rezidenţiale abandonaţi la naştere sau după? Adevărul este că nimeni nu ştie de ce copiii atipici apar într-o familie ori alta.

(va urma)

 

 

 

 

 

 

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație