Viaţa cu autism. Episodul 120. „De când merge la terapie, parcă regresează. Pagubele nu se mai termină!”

Mă uit la George. Nu mi se pare. De când merge la terapie, parcă regresează. Mai rău şi mai rău. Stereotipiile s-au înmulţit aşa de tare că numai asta îmi pare să facă. Orice incastru si potrivire de imagine face, decurge rigid. Scoate mai întâi piesele de pe placa de lemn, le întoarce cu faţa în jos, apoi le întoarce cu faţa în sus şi abia apoi le potriveşte.

Iar în orice moment poate să ia o piesă şi să o vâre cu totul în guriţă. Dacă este mai mare, doar o rontăie. Carton, lemn sau plastic, nu prea contează. A distrus piese de toate felurile, iar cărticele pentru bebeluşi, oricât de gros le-ar fi cartonul, sunt roase într-un fel inimaginabil.

Nu vor rezista pentru Ilinca, va trebui să îi cumpăr altele. Nu ştie să bea din cană, nu ştie să bea cu paiul – sau mai bine spus a ştiut şi a uitat – roade şi paiul şi nu bea nimic. Bea doar dintr-un anume tip de sticla cu un anume tip de supapă.

Iar pagubele nu se mai termină. I-a distrus lui David, i-a ronţăit o sticlă cu supapă care are imprimată imaginea lui Fulger McQueen. Rău m-a certat David. Dar cum să-mi imaginez că va distruge un plastic atât de dur?

George, ca şi David are hiposensibilitate proprioceptivă şi nu-şi conştientizează cum trebuie gura, obrazul, dinţii şi are nevoie să fie mereu stimulat.

Iar când s-a plictisit, George ia toate piesele şi le aruncă între noptieră şi pat. Iar apoi David le strânge. George le aruncă  mereu pe toate acolo împreună cu sticla de apă, lapte sau ceai şi nu reuşesc să îi modific comportamentul.

Nu, nu poţi să-l captezi cu altceva, e uşor de zis, dar greu de făcut.

Aleargă prin casă cu ochii daţi peste cap sau privind periferic în orice suprafaţă reflectorizantă. In cameră avem oglinzi pe uşile dulapurilor. In bucătărie face asta cu uşa cuptorului şi marginea chiuvetei de inox.

Sau caută locuri ascunse, întunecoase şi strâmte. Se ascunde sub patul nostru, sau între cele două pătuţuri. Iar dacă acum câteva zile mai reuşeam să îl opresc din alergătura fără sens şi scop punându-l în pătuţ, acum nu mai pot face asta pentru că sare din pătuţ în patul nostru.

De câteva zile nu mai doarme de amiază, am încercat cu cântat şi legănat, ţinut în braţe şi interzis evadarea. Degeaba. Adoarme epuizat pe la 9 seara şi se trezeşte pe la 5 dimineaţa. Sunt nopţi în care mă trezesc şi de cinci –şase ori. O dată mă ridic pentru Ilinca pe la trei dimineaţa, iar de vreo trei ori o aşez pe Buni iar în pat.

Apoi se mai zbate Ilinca în somn, apoi se mai  trezeşte George o dată. George iar are  enterocolită şi pentru că ziua n-a băut decât apă, ceai de mentă şi lapte delactozat fără altceva consistent, completează cu o masă şi noaptea.

La cinci se trezeşte iar George, sare la noi în pat, evadează de vreo două ori, îl recuperez, îl pun între noi. Trece cam o oră până readoarme.

Cel târziu la 8 Ilinca cere lapte. Imediat şi George, îi schimb pe amândoi. Nu mai e chip să dormim. George se joacă sau se stimulează. Mai mult ultima variantă decât prima.

A început o nouă zi şi vorba unei prietene: „Only 14 hours to go!”

(va urma)

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație