Viaţa cu autism. Episodul 121. „La Exploratoriu, ghinionul meu a fost că David a găsit un balon. Am știut că nu va fi bine!”

David a ajuns în sfârşit să se joace la Exploratoriu-Muzeul Copiilor. Este tare departe de Gilău şi ca să ajungi acolo trebuie să traversezi tot Clujul de la vest la est. Nu este accesibil de la o asemenea distanţă decât cu maşină personală. Cu autobuzele ar fi imposibil.

Dar ne-au dus prietenii pe mine şi pe David si am petrecut câteva ore, noi fetele povestind, iar băieţii jucându-se.

David a avut o zi proastă. Cred că s-a stimulat vizual pe drum, iar eu nu am fost atentă la el pentru că stăteam lângă şofer şi m-am luat cu poveştile cu prietena mea. Ajunşi acolo, David s-a dat jos din maşină şi în loc să se îndrepte spre intrarea la locul de joacă ocolind maşina prin faţă, el a trecut prin spatele ei.

Dar maşina era parcată foarte aproape de nişte tufe şi arbuşti. Ce-a făcut şi cum a făcut nu ştiu, eram cu spatele, cert este că aplecându-se ca să evite cregile s-a lovit cu arcada stângă de maşină.

Îl văd brusc înlăcrimat, îmi explică nervos ce a păţit, eu încerc să îl consolez. Se lovise tare, era roşu deasupra spâncenei stângi.

-Vreau să fac din nou, vreau să repet! îmi zise nervos.

Viața cu autism. La exploratoriu

Ne-am luptat ani de zile cu asta, cu repetarea acţiunilor, era ca o ecolalie, ca o repetare a cuvintelor, doar că de data asta era vorba despre acţiuni. A trecut atât de multă vreme de când n-a mai făcut asta încât uitasem. Uitasem că ne-am chinuit cu asta câtiva ani.

Şi acestea fiind zise, se repede din nou la maşină, să încerce să treacă prin spatele ei încă o dată. M-am panicat.

-Auzi, nu vrei tu să mergem mai bine înăuntru? Uite R. te aşteaptă la intrare, i-am spus arătându-i-l pe băieţelul prietenilor noştri. Sunt atâtea chestii faine acolo, că vei uita de asta.

Ba da, mi-a zis el.

Nu mi-a venit să cred că am reuşit atât de uşor.

David reacţionase iniţial ca şi cum maşina îl umilise, i se pusese în cale. Reacţionase ca şi cum maşina era de vină.

Mereu e altcineva de vină, îi reproşăm eu şi Gyuri, tatăl lui. Încercăm să-l învăţăm să nu caute scuze, să admită mai bine că nu a fost atent decât să dea vine pe altcineva, şi mai ales într-un mod absout ridicol, pe obiecte.

S-a distrat la muzeul jucăriilor. David e aproape la vârsta limită, muzeul acesta adresându-se copiilor până în 10 ani. Copiii se pot juca cu tot soiul de jucării şi jocuri, însă am observat o prevalenţă a jocurilor de tip Montessori.

Ghinionul meu a fost că David a găsit un balon, un balon ca toate baloanele pe care a început să-l arunce în sus, să alerge după el privind în sus şi încercând să-l prindă de fiecare dată. Am ştiut că nu va fi bine. Mi-am dat seama că pentru el această activitate e prea solicitantă şi stimulativă. N-au trecut 10 minute că deodată a răguşit, a început să tuşească, să sufle greu, să-şi dreagă glasul.

Nu, nu are probleme respiratorii şi nici astm nu are.

Discuţia noastră, a mea şi a lui David,  se concentrează acum pe autoreglare, pe ceea ce trebuie să facă dacă se simte aşa supraîncărcat senzorial.

Trecem la un nou capitol.

(va urma)

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație