Viaţa cu autism. Episodul 124. Un nou început

A început şcoala şi am decis să merg eu la deschidere. Cele mai multe serbări le-a „bifat” Gyuri, eu eram sau la serviciu în cine ştie ce întâlnire de la care nu puteam lipsi, fie eram însărcinată cu unul din fraţii lui David. Iar când eram însăricnată mă speriau toate colectivităţile de copii. În afară de spitale, eu cred că e locul cu cea mai mare încărcătură microbiană.

De când sunt în maternitate şi mă simt bine, merg eu la serbări. Nu sunt prea sociabilă şi nu schimb multe vorbe decât cu unul, doi ori trei părinţi. Ne ştim, totuşi. E o comunitate mică.

Mă întrebam ce se discută în clasă cu dna învaţătoare, dar soţul a râs şi mi-a spus că e cazul să merg şi să aflu. Cred că n-am mai fost din clasa 0 la o deschidere a unui an şcolar.

Singura problemă a fost că David se simţea rău şi imediat după ce am venit acasă de la şcoală, tati l-a dus la medic si pe el si pe George. Dna doctor ne-a sfătuit să nu-i lăsăm în colectivităţi până nu se vor simţi mai bine.

De fapt am iar trei copii bolnavi, Ilinca pare cel mai bine.

David îşi mai dorea cel puţin o săptămână de vacanţă. Se pare că a primit-o, dar cu ce preţ!

Iar eu am avut o zi aiurisantă cu ceaiuri, siropuri, picături pentru nas şi urlete ale celor mai mici şi mai puţin răbdători.

Scriu afară şi dacă n-aş ştii că astăzi a început şcoala, aş putea să jur că este vară încă. E o seara caldă, aşa cum puţine sunt la Gilău. Dacă îmi este dor de ceva din orăşelul în care am copilărit, aceea este căldura serilor de vară. Rar o regăsesc aici.

Dar aici e locul meu. Aici îmi cresc copiii în comunitatea asta mică la poalele Munţilor Apuseni. Aici le place prietenilor mei să vină, aici stau eu de poveşti online cu prieteni de departe. Aici se va îngropa mama mea şi poate o să mă îngrop eu şi omul meu, cât mai târziu sper, atunci când copiii noştri vor fi cu toţii pe propriile picioare.

Viaţa mea nu este o poveste căruia cineva să-i pună punct. Punct îi va pune doar Cel de Sus şi nimeni altcineva. Noi existăm, suntem aici în ciuda acelora care au ales să ne întoarcă spatele. Eu nu mă voi schimba niciodată, îmi voi pune mereu copiii pe primul plan şi voi considera un afront personal orice mare angajament sau promisiune încălcată de către cei apropiaţi faţă de copiii mei. Copiii mei şi în general copiii nu sunt fiinţe inferioare adulţilor faţă de care să-ţi iei angajamente de care să uiţi apoi şi să le îndeplineşti doar când iţi convine. Faptul că eşti adult nu-ţi dă dreptul ăsta. Nu suntem stăpâni pe vieţile copiilor.

Copiilor mei nu le face nimeni aşa ceva. Pe copiii mei nu-i trădează nimeni atâta timp cât eu exist. Pentru cei care au făcut asta, uşa mea s-a închis şi nu se va mai deschide. La fel şi inima mea.

David ştie asta, el ştie ce fel de lucruri suntem îndreptăţiti să pretindem de la familie sau de la cei pe care-i numim prieteni. Dacă ne purtăm bine şi cu respect, dacă îi ajutăm şi le suntem alături vreodată în viaţa asta, pretindem acelaşi lucru de la oameni apropiaţi.

Aşa ne-am ales toamna asta cu cei mai buni prieteni din lume. Toamna se culeg roadele.

(va urma)

 

 

 

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație