Viaţa cu autism. Episodul 125. „George este de nestăpânit! Când prietenii propun ieșiri, știu că va fi un coșmar”

copil cu autism la joaca

„Cum e George?” Aceasta este întrebarea care mi-e adresată cel mai des. Eu răspund mereu cu sinceritate. George nu este bine deloc. Iar mama lui este extrem de descurajată. Mă plâng şi eu acum aşa cum se plângea Gyuri de David pe când avea aceeşi vârstă, că nu pot să-l învăţ nimic.

E atât de greu cu somnul lui. Sunt zile în care fie nu doarme nicicum la amiază, fie sunt zile în care somnul de amiază e atât de întârziat încât abia îl mai culc seara sau mai degrabă noaptea.

E de nestăpânit George. Iar când ne e lumea mai draga, George răceşte şi după el ceilalţi frăţiori. Dar aşa e în toate familiile cu mai mulţi copii. Desigur, eu mi-aş dori ca George să nu răcească niciodată, să nu lipsească de la terapie.

Nu l-am scos afară vreo două zile când a fost tare prost dispus şi răcit. Dar azi l-a scos taică-su şi a fost atât de vesel şi de fericit. S-a dat singur pe tobogan în parc. E mai bine că merge cu tatăl lui, mie îmi e frică să îl las singur şi mă stresez la culme. Măcar partea motrică merge strună la George.

Cât de uşor ar trebui să fie acum cu George! Ar trebui să citesc despre tantrumuri, despre disciplina pozitivă, despre vârsta lui „nu”….

În ultimii ani ignorasem articolele de specialitate despre autism, nu mai eram atât de avidă de informaţie de specialitate, decât strict pentru articolele mele. Mă simţeam deja puţin ferită, la David contau alte lucruri pe care reuşeam să le rezolv şi instinctiv.

Mă simţeam cumva la adăpost de tot ce implică zbaterea continuă a părinţilor ca mine. Sigur că nu e uşor cu David, el tot atipic este, dar fiind înalt funcţional, lucrurile începuseră se meargă şi de la sine.

Iar acum, cu George, sunt total dezarmată. O iau pe acelaşi drum, doar că George nu e David, iar drumul meu e nebătătorit. Dacă l-aş putea face atent la mine, mult mai atent decât este, ce bine ar fi. Ar fi semnul acela pe care îl aştept de un an deja.

Căci semnele pe care George mi le arată, demonstrează că el nu generalizează încă nimic. Viaţa noastră alături de George este extrem de complicată, iar când prietenii mei propun ieşiri cu copiii, deja ştiu că ar fi coşmar cu George care ar alerga necontrolat, ar fi prost dispus şi ar ocoli mulţimile.

Aşa era şi cu David, doar că David a devenit sociabil şi compliant la un moment dat, iar George nu este. Ce mă fac eu cu copilul ăsta? Dacă…?

Nu există zi în care să nu mă întreb cum vom funcţiona cu un copil care aleargă într-una , te ignoră, nu înţelege ce îi spui şi se pune mereu în pericol.

Dacă va fi aşa şi mai rău de atât, săptămână după săptămână şi an după an?

Cum faci fericit un astfel de copil? Cum îl ajuţi să priceapă lumea sau măcar să o tolereze?

Nu am un răspuns. Nu ştiu cum. Nu ştiu dacă ştie cineva.

(va urma)

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație