Viaţa cu autism. Episodul 126. „Afară e vânt, iar înăuntru e autismul. Uneori e prea mult pentru mine”

copil ganditor in casa singur

Iar sunt afară şi scriu, cred că e trecut de ora 21. Ziua mea a fost iar dăruită copiilor mucoşi şi flămânzi aşa ca m-am refugiat afară pe terasă. Necazul este că vine frigul. Dar acum e abia început de toamnă asa că nu e frig, bate un vânticel aducător de ploaie.

Afară e vânt, dar înăuntru e autismul. Iar uneori e pur şi simplu prea mult pentru mine. Îngăduiţi-mi să uit, aici, afară pentru o oră măcar, că aş avea vreo problemă.

Când eram copil îmi era groază de întuneric. Nu ştiu de ce aveam frica asta printre multe altele. Poate pentru faptul că noaptea o asociam cu scandalurile lui taică-meu. Noaptea ar fi trebuit să fie a odihnei, iar eu nu puteam dormi de gălăgie, voci ridicate şi înjurături.

Copiii mei sunt înăuntru acum, în siguranţă cu tatăl lor. Iar eu pot să ascult muzică acum, să scriu şi să revăd în minte ziua de astăzi. Pot să-mi fac planul şi preaplinul de speranţă pentru mâine. Sper ca noaptea să fie uşoară.

Fără să vreau îmi revin în minte tot felul de teorii ciudate în privinţa autismului şi mă scutur de ele. Cea mai groaznică dintre toate este cea a lui Bruno Bettelheim, un impostor auto-intitulat mare psiholog.

Bruno Bettelheim le acuza pe mame si le facea responsabile pentru autismul copiilor lor. De parcă nu era oricum o povară mare, Bettelheim o făcea să fie uriaşă. Toată lumea arăta cu degetul înspre mame din cauza lucrării sale din 1967 „The fortress”.

Norocul nostru şi al copiilor noştri că a fost discreditat şi mai mult decât atât după moartea lui s-a descoperit că nu avea studii de specialitate, de psihologie adică.

-Mama, cum poţi sta afară pe frigul ăsta, mă smulge David dintr-ale scrisului. Deschisese uşa să vadă ce fac.

Afară sunt 17 grade, dar pentru David cel răcit îmbrăcat în pijama, este rece.

Cred că voia să se asigure că nu am plecat nicăieri.

-Ştii ce a făcut George, mă întrerupe Gyuri câteva minute mai târziu.

-Ce?

Doamne, te rog să fie că a arătat ceva cu degetul ! Te rog, te rog, te rog!

-Pai, am legat uşile de la masca pentru chiuvetă şi a ştiut să tragă de capătul potrivit ca să-l dezlege, mi-a explicat el.

Mda, nu era asta, tot nu arată cu degetul.

Era ceva ce ar face să râdă orice părinte de copil tipic.

-Tu tot afară eşti, îmi zice David nemulţumit. Ieşise iar să mă verifice.

Oricât aş vrea să „evadez”, curtea nu e un loc potrivit. Pe de altă parte şi când plec cu treburi mi-e dor de ei. Când sunt acasă îmi consumă şi ultima fărâmă de energie, când sunt plecată sufăr teribil.

(va urma)

 

 

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație