Viaţa cu autism. Episodul 127. „Copiii cu autism au nevoie să meargă în parcuri, la cumpărături, la școala, ca și copiii voștri”

copil cu sindrom down

-Îţi descoperi capul, David, da? îi spun şoptit după ce din boxa s-a auzit:” urmează intonarea imnului de stat”. David îşi dă jos şepcuţa din cap.

-De ce, mama? mă întreabă David tot şoptit.

-În semn de respect pentru imn, pentru ţara în care te-ai născut şi trăieşti.

Continui în gând: „ţara asta şi mai ales oamenii care ne conduc ar trebui să stea plecaţi în faţa ta şi a celor cu dizabilităţi care au reuşit să învingă un sistem atât de intolerant”.

Mi-e atât de dragă şcoala noastră din Gilău datorită oamenilor de aici: de la Ruxandra Hulpe, doamnna director, pentru atitudinea ei atât de firească de a integra copii cu cerinţe educaţionale speciale până la doamna învăţătoare a lui David, Laura Cristea.

Este un mare efort din partea dascălilor de a lucra în şcoli de masă cu copiii speciali pentru că nu au instrumentele necesare. Uneori materia trebuie adaptată, că aşa zice legea, cine să o adapteze? Uneori copiii au nevoie de însoţitor, dar acela nu e furnizat de stat, de sistem şi trebuie plătit de părinţi. Cine să aibă atâţia bani?

Profesorul de sprijin nu poate sta la clasă, în fiecare şcoală există mai mulţi copii cu cerinţe educaţionale speciale. Profesorul de sprijin lucrează cu ei după ore.

Integrarea copiilor cu dizabilități

Pe hârtie totul arată bine în România. Avem „centre incluzive” însă acelea sunt de fapt şcoli speciale cărora li s-a schimbat numele şi cam atât. Nu s-a schimbat nimic pentru a ajuta copiii cu dizabilităţi, ei trebuie să cunoască tablă înmulţirii nu să treacă strada în siguranţă şi să poată cumpăra o pâine.

Avem legi, uneori inaplicabile care ar trebui să ajute copilul cu dizabilităţi şi familia acestuia, nu să-i chinuie, să ofere şanse şi oportunităţi egale ca ei să-şi poată atinge potenţialul maxim de dezvoltare.

Acesta e baiul, dragi părinţi. Poate un copil cu dizabiltăţi nu va fi olimpic la matematică, dar dacă un copil cu autism are potenţialul de a vorbi? Dacă statul român îi răpeste acest drept pentru că el are nevoie de, să zicem, 20 de ore de terapie pe săptămână timp de 5 ani? Cine e răspunzător?

Este acesta un efort atât de împovărător pentru statul român?

Exista vreo 60.000 de copii cu dizabilităţi în ţara asta. Nu toţi au autism. Dar toţi au nevoie să fie şcolarizaţi, şcoşi în parcuri, la cumpărături şi oriunde ar merge şi copiii voştri.

Statul ăsta al nostru e făcut de oameni şi din oameni sau de cine?

Căci mie mi se pare că nu e un stat bun nici pentru mame, nici pentru copii, de orice fel ar fi copiii. M-am săturat să citesc ziare, să aud despre furturi şi deturnări de fonduri de zeci de milioane de euro.

E atâta tristeţe în ţara asta, că aş pleca mâine cu tot cu copii dacă aş avea şansa asta.

Dar nu cred că o voi avea, aşa că nu-mi rămâne decât să nu mă dau bătută aici, să #rezist tot pentru copiii mei.

Deşi ştiu că nimic bun nu aduce viitorul aici.

– De ce e mizerie pe jos? Pentru că trăim în România? mă întreabă David cu o candoare dezarmantă.

I-am spus doar să crească şi să plece de aici.

(va urma)

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație