Viaţa cu autism. Episodul 128. „Până la urmă, tot ce îmi doresc pentru băieții mei cu autism este să fie fericiţi!”

Viata cu autism, de Marina Neciu

-Mama, de ce trebuie să le deschidem uşa doamnelor? m-a întrebat David azi dimineaţă.

-Ca să treacă primele? am spus eu.

-Da, mi-a confirmat copilul.

-Păi, aşa în semn de respect, cele mai multe sunt mame sau vor fi mame ca şi mine. Pentru că femeile sunt fiinţe sensibile, i-am explicat cum m-am priceput eu mai bine.

Doar nu era să-i spun copilul că noi, femeile suntem „slabe” şi neajutorare. Mă simt orice, numai slabă nu.

Întrebarea nu m-a surprins, totuşi.

În ultima vreme, David salută atent pe toată lumea. L-am învăţat să salute imediat după ce salut eu, că acela e semnul de care are nevoie ca să ştie că trebuie să salute. Vecinele îmi confirmă că şi dacă merge singur cu bicicleta pe uliţă, David salută.

-David e cuminte!

Doamne, ce-mi aud urechile! David al meu are statut de copil cuminte si politicos.

Fiecare are un model. Modelul meu e unul de voinţă şi sensibilitate. Nu, nu e vreun om de afaceri de succes sau vreun scriitor pe care îl admir sau vreo frumuseţe de fototmodel. Modelul meu este copilul meu autist care se adaptează acestei lumi. David este eroul meu.

Măcar în privinţa lui vreau să fiu liniştită când închid ochii.

-Nu aveam aşteptări de la David, de la George am, îmi spune Gyuri, soțul meu.

Eu nu am, deşi George e mai „deştept” decât David la aceeaşi vârstă. Până la urmă tot ce îmi doresc este să fie fericiţi, iar fericirea e aşa o chestie nu prea la îndemână. Nu ştim nici măcar e ce aceasta, cei mai mulţi dintre noi, deşi o căutăm o viaţă. Dar în nici un caz nimeni nu poate spune că o persoană cu dizabiliţăţi nu poate avea o existenţă împlinită sau fericită.

-Ce copil drăgălaş, dacă n-ar fi autist ar fi chiar perfect, am hohotit eu într-o seară, privind la George.

-E perfect, aşa cum e, mi-a spus Gyuri sorbindu-l din ochi.

Poate asta e fericirea, că le-am oferit copiilor mei cel mai bun tată din lume. Poate asta e fericirea că el mă iubeşte, deşi nu i-am făcut copii „perfecţi”. Poate asta e fericirea; că mă iubeşte în ciuda tuturor defectelor mele, şi am destule.

Sunt un om fericit pentru că am cu cine să împart zilele şi nopţile pentru fericirea copiilor noştri.

Se pare că totuşi mulţi taţi de copii cu dizabilităţi îşi părăsesc familiile. De mame care să facă asta nu prea am auzit, recunosc. Instinctul matern reuşeşte în general să învingă depresia.

Nu pot judeca. Eu ştiu ce înseamnă să trăieşti o viaţă ca a noastră. E greu chiar şi când ai speranţa că într-o zi copiii tăi voi fi bine, vor fi independenţi. Nu, nu ştiu cum se simt părinţii copiilor cu boli cronice şi/sau ameninţătoare de viaţă. Nu ştiu cum e să ai certitudinea că al tău copil nu va sta în şezuţ,  nu va umbla niciodată, nu va merge la şcoală, nu se va căsători, nu va avea copii etc.

Nu ştiu cum reuşesc să-şi păstreze minţile intacte, dar am impresia uneori că mulţi sunt fericiţi. Sunt  fericiţi că-şi pot strânge copiii în braţe, că îi mai au încă lângă ei. E şi aceasta o fericire fără de care sufletul şi mintea lor s-ar face ţăndări.

Lângă ei, învăţ să fiu fericită cu necazul meu.

Mi se face ruşine că aş putea cere mai mult când am o familie atât de frumoasă: un soţ care mă iubeşte şi se sacrifică pentru noi şi trei copii perfecţi, aşa cum sunt David-Andrei, George şi Ilinca.

(va urma)

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa