Viaţa cu autism. Episodul 131. Părinții copiilor cu autism nu sunt supra-oameni! Cum fac eu față stresului?

femeie la cinema

Lumea are impresia despre părinţii ca noi că suntem supra-oameni. Nu e aşa. Fiecare dintre noi îşi dezvoltă metode de a face faţă stresului. Eu am redescoperit că mersul la cinema mă ajută. Mă ajută să uit de realitate alea două ore cât sunt captivată de un film. Acum mă uit la afişele de cinema şi abia aştept să merg la un film sau altul.

Azi am văzut „Octav”. Mi-a plăcut la nebunie. Dacă ar fi aşa de uşor să redevin copil, să-mi vindec rănile ce încă sângerează….Iar apoi, după film, sincer nu-mi mai venea să merg acasă.

Clujul e atât de tânăr în perioada asta a anului! Aproape că-mi venea să intru într-un pub şi să mă simt din nou fără nici o grijă, decât cea a sesiunilor de examene!

Dar vremea aceea a trecut. Aproape că-mi vine sa oftez cu părerea de rău pentru tinereţea trecută, dacă n-aş ştii că trei copii mă aşteaptă acasă. Aproape că aş vrea libertatea, dacă nu mi-aş iubi atât de mult copiii.

Dacă n-aş avea copii, aş citi mult de tot şi aş vedea lumea. Dar am copii şi nu explorez şi nu descopăr decât lumea lor interioară. Dacă nu aş veghea copii noaptea, sigur aş merge la câteva concerte. Dacă nu aş avea toată ziua ocupată  şi aş avea bani aş colinda anticariatele de tot felul şi m-aş înconjura de lucruri frumoase. Dar pe mine mă aşteaptă acasă trei giuvaeruri, n-am nevoie de mai mult.

Există o vârstă pentru toate. Pe unele le mai pot experimenta, pe altele nu. Eu nu pot fi momentan pe primul plan, nu aş putea. Atâta timp cât George nu e bine, eu n-am cum să fiu bine.

La ce poţi spera când copiii nu-s bine?

Astăzi am cunoscut oameni ca mine, ca noi, oameni cu mai mulţi copii speciali. Par aşa ca mine, par aşa curajoşi. Dar ştiţi voi ce-i în sufletul nostru?

Cred că nici noi nu ştim. Stările prin care trecem sunt de o complexitate uluitoare. Eu am ales să mă arăt (cam) aşa cum sunt: suma victoriilor şi căderilor mele. Aceasta sunt eu.

Sper doar ca voi toţi, părinţii de copii tipici sau atipici să găsiţi o alinare în ceea ce scriu. Căci nu-i uşor să creşti copii. Copiii nu-s mereu aşa cum ne imaginăm că vor fi.

George doarme lângă mine. Mă tot uit la el şi-mi aduc aminte cât de mult mi l-am dorit. Nu-i aşa cum voiam. Nu e tipic. E tot autist. Dar e al meu şi îl iubesc cu toate ale lui. Nu asta ar trebui să facă părinţii?

Va veni şi ziua lor. In SUA prima generaţie de autişti a trecut bine de 80 de ani. A doua are copii deja. Pentru că acolo, terapia ABA este folosită cu succes din anii 60, iar mulţi au reuşit să surmonteze dificultăţile aduse de spectru şi să-şi croiască o viaţă independentă.

Da, poate David va avea copii. Poate George va avea copii. Poate vor avea copii tipici, s-a întâmplar asta tot în SUA.

Dar generaţia asta de autişti va avea ceva de spus despre educaţia din România. Asta dacă decid să rămână în ţara care i-a ignorat şi dacă vor alege să plătească taxe statului român care s-a prefăcut că ei nu există.

Statul român nu are nici măcar o statistică oficială asupra numărului de copii şi adulţi cu autism. Dacă ar avea, ar vedea că sunt atât de mulţi încât ar trebui să deconteze cu adevărat terapia.

Dar mai spuneţi-mi despre pensiile  voastre speciale, dragi oameni de stat şi despre cât de onoraţi ar trebui să ne simţim că ne guvernaţi!

(va urma)

 

 

 

 

 

 

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație