Viaţa cu autism. Ep. 136. „Mi se taie aripile când îl văd pe Goerge lângă un copil de vârsta lui”

-Mmmmm, aud în cameră. George mârâie a protest. Mă duc în cameră să văd ce se întâmplă. Se urcase pe maginea pătuţului Ilincăi şi ţinându-se cu o mână, se întindea cu cealaltă spre guriţa ei ca să îi fure suzeta. Face asta sitematic, de fiecare dată când îşi rătăceşte suzeta.

Iar dacă Ilinca nu protesta de obicei, de data asta, fetiţa, aşezată ca o păpuşică, strângea din ochi şi dădea vehement din cap a nu. George a continuat mârâiala, până i-am oferit o altă suzetă.

A acceptat-o, deşi de obicei nu vrea o alta, decât pe cea din guriţa fetiţei.

În ultima vreme, George ne îmbrăţisează tot mai des. Mai ales dacă îi spui că nu are voie sa facă ceva, vine să-ţi dea pupic. E un pupic dat cu guriţa deschisă. Nu ştie nici să dea pupic corect. Dar încearcă să ne mituiască, să nu cumpere bunăvoinţa cu afecţiune. Iar asta înseamnă ceva deosebit la un copil autist.

Împărtăşeste tot mai des, aduce papucii de la uşă, din hol, oriunde suntem. Chiar şi în pat. E singura modalitate în care ştie să interacţioneze cu noi. Vrea să comunicăm, dar nu ştie cum. Înţelege prea puţin din limbaj. Înţelege doar comezi foarte, foarte simple. Ştie de exemplu ce înseamnă  „hai, la tata!”, dar nu ştie ce înseamnă „du-te la tata!”.

Nu acceptă nicidecum interdicţiile, va ignora orice interdicţie, mai ales dacă are nevoie să se stimuleze. Continuă jocul lui stereotip de vreo două luni deja, acela de a lua orice jucărie şi de a o arunca între noptieră şi pat.

Dar nu mai face asta chiar tot timpul. Acum parcă are tendinţa de a veni mai des la noi. Somnul lui e dat peste cap, fie adoarme foarte târziu de amiază- ceea ce îi amână cu prea mult somnul de seară, fie nu mai doarme deloc de amiază şi nu cade lat până la ora 21.

Mi-e tot frică să nu devină ca fratele lui, David, într-ale somnului. Tot sper că e doar o perioadă care va trece. Că nu va fi mereu aşa. Sau măcar dacă ar fi mai rezistent, dar el nu rezistă cum rezista David la 3-4 ore de grădiniţă plus naveta încă două. E adevărat că David avea peste trei ani când a început să meargă la Grădiniţa Malteză.

E imposibil însă să te apuci de ceva treabă serioasă cu George prin preajmă. Tu pui, el scoate şi invers. Da, toţi copii fac asta, dar nu înspre 3 ani, nu perpetuu, ca o bebeluşie fără final. E un copil de 2 ani şi 5 luni cu abilităţi motrice de 2 ani şi 5 luni şi cu apucături de copil de un an sau mai puţin.

Uneori nu e asa de rău, dar dacă îl văd alături de un copil tipic de vârsta lui, distanta şi diferenţa e ca între cer şi pământ.

Iar asta are puterea să-mi taie aripile. Tocmai pentru că am mai trecut o dată prin asta şi-mi amintesc încet -încet prin ce probleme a trebuit să trecem cu David.

„De-ar vorbi” mi-am dorit şi a vorbit David, dar a vorbit ecolalic aproape un an şi jumătate. Probabil că aşa va fi şi cu George.  Dar atunci de ce mi se pare oare atât de chinuitor? Unde s-a dus rabdarea mea? Unde s-a dus voinţa mea?

Incercând acum să scriu, George a observat laptopul deschis, a urcat tacticos în pat lângă mine şi s-a aşezat cuminte. Momentan nu pot lucra decât în ritmul acesta lent. E cuminte şi încântat de „Elefantul Cici” şi de alte cântecele pentru copii. Ca să pot lucra, am împărţit ecranul în două, o jumătate funcţionează pe „Youtube” cu videoclipuri pentru copii. De fapt televizorul şi mai ales imaginile mici în mişcare îi ajută pe copiii autişti să-şi focalizeze privirea să nu-şi mai stimuleze privirea periferică. De obicei o stimulează privind pieziş, fluturând lateral din mânuţe etc) Sigur că depinde de copil, dar ca trend general chestia funcţionează.

David s-a recuperat cu televizor, cu desene animate, cu cărţi, cu jocuri.

Lăsaţi vă rog, deoparte articolele lipsite de fundament care acuză civilizaţia vizuală de toate relele pământului. Aceasta este lumea în care trăim, stă în puterea noastră de a alege ceea ce se potriveşte fiecărui copil în parte, fie el tipic sau atipic.

(Va urma)

 

 

 

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație