Viața cu autism. Mi s-au confirmat cele mai negre temeri. Dorinţe pentru 2018

imagine drum 2018

De la 2018 îmi doresc câteva lucruri. E impropriu spus, nu are cum anul să-mi împlinească mie dorinţe. Iar eu nu cred în zeul noroc, eu n-am avut parte de noroc. Tot ce am construit a fost prin muncă, iar oamenii ce-mi sunt aproape nu ţin de noroc, ei sunt o binecuvântare.

2017 a fost un an îngrozitor ce mi-a confirmat cele mai negre temeri, George este autist cu diagnostic definitiv. Are la activ 6 luni de terapie comportamentală fără schimbări majore în comportament. A progresat puţin, dar nu cât ne-am fi dorit.

Îmi doresc ca 2018 să ne confirme că Ilinca e o fetiţă tipică, însă e drum lung până acolo. Nu cred că se pot întâmpla minuni cu George, dar sunt sigură că progresul ar putea fi consistent. Va împlini trei ani în iunie şi vârsta de trei ani e un prag important în dezvoltare, chiar dacă el este autist. David a început terapia după trei ani, dar unele progrese cred, le-a făcut independent de terapie.

Dacă George are cam acelaşi tip de autism, acelaşi lucru i s-ar putea întâmpla şi lui. E atât de important să poţi comunica cu copilul! Nu ştiu dacă vă puteţi imagina cât e de frustrant să nu ştii ce simte un copil trecut bine de doi sau de trei ani.

Sper ca în 2018 să putem comunica verbal şi cu Ilinca şi cu George.

Nici nu am pretenţia ca ei să spună multe, doar să înţeleagă tot mai multe. Un copil care înţelege limbajul este mult mai receptiv la ceilalţi şi la lume.

Mă rog ca în anul care vine să fim sănătoşi, viaţa noastră este foarte complicată cu trei copii şi cu buni. Iar eu mă voi reîntoarce la serviciu. Va fi o provocare uriaşă să reuşesc să fac lucrurile măcar pe jumătate bine acasă.

Nu ştiu cum va fi, cum vor reacţiona copiii la faptul că eu nu voi mai fi acasă. Ce greu le va fi, şi ce greu îmi va fi mie!

Dar dacă vom fi sănătoşi şi copiii vor progresa considerabil, atunci va fi unul dintre cei mai frumoşi ani din viaţa mea.

De 2017 nu vreau să-mi aduc aminte decât în termeni de „cât de greu a fost şi ce bine că a trecut”.

Dar nu pot să nu recunosc un mare merit anului ce a trecut, acela că ne-a adus alături mulţi prieteni buni, oameni buni şi dragi. Exact când mă resemnasem că nu are rost să mai cred în oameni, în micile minuni în viaţa noastră, exact atunci au apărut oameni ce ne-au întins o mână de ajutor.

Nici nu-mi trebuie mai mult ca să prind curaj. Mă simt mai puţin singură, mă simt mai încrezătoare că unor oameni le pasă de noi, de copiii noştri. Nimeni nu poate trăi viaţa noastră, tot noi trebuie să ducem greul, să ne ajutăm copiii să răzbească în lumea asta, dar faptul că ne sunt alături contează enorm.

Si îmi mai doresc să fiu curajoasă pentru copiii mei, anul care a trecut nu m-am simţit deloc aşa. Vreau să mă simt „empowered”, că pentru ei pot şi reuşesc să schimb lumea, adică să schimb ceva în bine, pentru ei şi pentru alţi copii ca ei. Dacă oamenii reuşesc să fie empatici cu persoanele autiste pentru că au citit despre noi, atunci cred că am reuşit ce mi-am propus. Cred şi sper că am reuşit să dau un chip drăgălaş autismului prin David al meu, şi unul la fel de gingaş prin George.

La mulţi ani, să fiţi sănătoşi şi să ne citiţi şi în 2018!

(va urma)

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație