Viaţa cu autism. Episodul 141. Aș da timpul înainte, să îmi văd copiii peste 5 ani!

Asta îmi lipseşte. Mi-e dor de zile lipsite de griji. În fiecare zi e ceva. Dacă nu e buni bolnavă, face David indigestie. Copiii sunt bombordaţi din toate părtile cu dulciuri. Noi obişnuim să le ascundem, dar nu prea mai avem unde, David le găseşte şi le mănâncă pe ascuns.

Asa că în Ajun de An Nou a venit şi rezultatul: o indigestie pe cinste, aşa încât David nu a putut mânca nimic tradiţional şi festiv de Anul Nou. A regretat mai ales că nu a putut gusta din şampania pentru copii.

La miezul nopţii a fost şi George treaz pentru artificii, le-a privit, bine îmbrăcat, din pragul casei. Îi era teamă, dar îi şi plăceau rachetele luminoase. George continuă să resimtă din plin tulburările de somn. Nici nu-mi fac iluzii că astea ar putea fi depăşite vreodată.

Nici David nu a depăşit insomniile. Face parte din felul în care funcţionează el. Mi-au trebuit mulţi ani în care să-mi dau seama ce vitamine îl ajută să fie mai puţin obosit şi mai relaxat. Căci de fericit e fericit. Măcar zilele lui sunt tihnite. Îşi numără zilele de vacanţă, se uită la filme, iar noaptea când nu are somn, citeşte uneori.

Zilele mele ar fi liniştite dacă aş şti că George va avea cel puţin parcursul şi evoluţia lui David. Zilele mele ar fi fericite dacă aş şti că Ilinca e tipică. Dar am încă dubii legate de ea, uneori pare foarte tipică, alteori îmi pare că are cel puţin o întârziere în dezvoltare, dacă nu mai mult.

Doar timpul ne va arăta cum e Ilinca de fapt şi cum vor fi copiii, separat, dar şi împreună. Cum se vor înţelege? Se vor iubi? Se vor respecta? Se vor ajuta?

Altfel la ce bun să ai fraţi?

Mă întreb şi eu…

Nu am de fapt decât mici clipe de linişte, de tihnă, când nimic nu mă tulbură. Dar se întâmplă rar, în unele zile şi David şi George sunt dominaţi de autism, fiecare în felul lui şi depinzând de gradul lor de maturitate şi dezvoltare.

Mă neliniştesc brusc când o privesc uneori pe Ilinca. Învârte roţi. Dar nici din întâmplare nu ar împinge o maşină. Se joacă cu roţile. Ciocneşte paharele ce ar putea fi suprapuse, ar trebui să le suprapună sau măcar să încerce.

Aş da timpul înainte. Să-mi pot privi copiii peste cinci ani. Tare aş vrea să fie bine. Peste tot auzim îndemnul de a trăi clipă, despre cât de important este să trăieşti în prezent să te bucuri de fiecare clipă.

Dar dacă prezentul nu-ţi aduce bucurie?

Atunci ce faci? Cazi în depresie sau proiectezi în minte speranţa unui viitor mai bun?  Cu siguranţa, speranţa contează mai mult. Speranţa de a avea o zi tihnită măcar în viitor.

Cred că o voi avea. Într-un fel sau altul, va fi bine pentru copiii mei. Mie nu-mi rămâne decât să sper şi să fiu neobosită pentru ei.

Iar apoi poate voi citi o carte alături de ei toţi sau ne vom uita la un film împreună ori vom pregăti cu toţii masa de sărbători. Vedeţi voi, pentru mine, traiul tihnit  nu depinde de starea materială. E o stare de spirit, e putinţa de a putea face totul împreună cu copiii mei, în linişte şi pace. Iar asta nu se poate acum. George nu înţelege aproape nimic din ce se petrece în jurul lui, Ilinca nici atât. Va mai trece multă, multă vreme până vom ajunge-dacă vom ajunge- la momentele acelea lungi de tihnă şi pace.

Trebuie să visez la asta în fiecare zi.

(va urma)

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație