Viaţa cu autism. Episodul 143. Nimeni nu crede în el aşa cum credem noi. Arată, George, arată!

Viaţa noastră s-a uşurat considerabil atunci când, la  trei ani şi trei luni, David a început să arate cu degetul. Este vorba despre celebrul „pointing” pe care copiii tipici îl fac spontan undeva între un an şi un an şi jumătate.

George a început şi el spontan să arate, la vreo 3 luni după ce începuse să meargă la Grădiniţa Malteză. Nu a fost în mod special învăţat să facă asta.

În programele de terapie comportamentală există program de învăţare pentru asta. A fost cererea mea specifică ca George să fie învăţat asta de către terapeuţi şi încă nu s-a întâmplat. Poate nu era pregătit sau poate metoda nu a fost cea potrivită lui. Nu e un capăt de lume.

Am luat noi, părinţii, iniţiativa.

De patru zile, în primele două doar de două ori pe zi, i-am oferit câte puţin dulce şi i-am format degeţelul arătător şi am atins cu el bucăţica de prăjitură sau ciocolată. În zilele următoare am extins metoda de la gustarea dulce, la magneţii de pe frigider. Mai întâi cu copilul în braţe, îi modelam degeţelul în timp ce îi spuneam:”arată”. Atingea magnetul, îl lăudam şi îl ofeream.

Sigur că în afară de asta, el ia toate obiectele pe care le cere şi le aruncă din nou după noptieră în cameră. Îi tolerăm jocul acesta steretip momentan, căci nu e chip să-l facem să renunţe. Dar dacă printre aceste stereotipii îl învăţăm lucruri utile şi îi arătăm cum să comunice, e posibil ca acest comportament să se stingă. Va apărea altul nociv, aşa e în autism.

-Arată, George, arată ! este îndemnul nostru către el, este promptul, cum zic psihologii. De cele mai multe ori arată singur, uneori are nevoie să-i susţin braţul. Recompensa e că primeşte obiectul dorit şi multe laude. El e fericit să facă asta.

Nimeni nu îl iubeşte aşa cum îl iubim noi. Nimeni nu-şi doreşte să progreseze aşa cum sperăm noi. Nimeni nu crede în el aşa cum credem noi. Noi deţinem cheia, probabil. Aşa cum soluţia pentru David a fost la noi.

Da, are nevoie de terapie. Are nevoie de alt mediu, de un spaţiu mai mare, cu alţi stimuli, are nevoie de alţi oameni. Dar mai presus de toate, are mereu nevoie de familia lui care îl iubeşte.

E atât de drăgălaş uneori! Vine singur la tine, se întinde cu braţele în sus şi te priveşte în ochi ca să îl iei în braţe. E gelos pe Ilinca şi îi fură orice jucărie cu care ea se joacă.

Somnul e problematic. Cred că aşa va rămâne. Adică să adoarmă noaptea la unu sau la două e deja obişnuinţă. Aş renunţa la somnul de amiază cu totul, dacă nu s-ar stimula aşa de mult de oboseală. Dar nici nu-l pot face să adoarmă la o oră rezonabilă de amiază. Adoarme cel mai devreme la cinci după-masa.  Aşa că se prea poate ca somnul de noapte să fie perturbat pentru că e deranjat cel de amiază.

Poate la un moment dat va renunţa la somnul de amiază pentru a sta mai mult la terapie şi grădiniţă. Trebuie să devină mai rezistent. V-aţi gândit vreodată ce obositoare e o navetă de 50 de km pe zi pentru un bebeluş pe unul dintre cele mai aglomerate drumuri din ţara asta? Este un drum extrem de aglomerat, plin de şoferi imprudenţi şi vitezomani, iar al doilea copil al meu face naveta asta zilnică.

Facem partea noastră, tot ceea ce ţine de noi ca părinţi. Restul nu mai e în mâinile noastre.

Dar sper să am trei copii funcţionali în viitorul mai mult sau mai puţin îndepărtat.

(va urma)

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație