Viaţa cu autism. Episodul 15. Iar simt că nu exist

viața cu autism

-Tata nu prea se descurcă, concluzionează David serios. Din bucătărie taică-su mormăie, George urlă după ce a căzut şi iar şi-a spart buza. Aşa păţeşte George când e foarte obosit, încă nu sunt trei luni de când umblă, iar mersul nu e stabilizat.

David este serios, mă auzise cu vreun minut înainte când eu i-am recomandat soţului să-l pună pe George la masă pentru cină, mai ales că pare obosit. Iar David observă şi trage concluzii. Copilăreşti de cele mai multe ori.

Îl lăsasem singur pe tati cu piticii câteva zile la rând, pentru ca eu şi David să rezolvăm probleme legate de vizite la medici, dar şi să petrecem ceva timp împreună. Timpul pe care îl petrecem la lecţii nu este timp de calitate, e stresant de obicei, ne enervăm pe rând sau deodată. Şi, mai ales, nu putem fi singuri departe de plânsete de bebeluşi.

La medic avem de aşteptat ceva, e vineri, David e obosit. A exersat şi el cu parafa doctorului, doamna a fost drăgută şi l-a lăsat să se distreze ştampilând o coală de hârtie, în timp ce mie îmi explica problema şi tratamentul.

Ne-am dus la târgul de Crăciun să îngheţăm împreună şi apoi să ne dezgheţăm cu ciocolată caldă şi ceai.

-Vreau şi popcorn, vreau şi vată de zahăr, vreau şi turtă dulce, a urmat repertoriul de lucruri dulci. Nu l-am refuzat. Sunt mult mai scumpe dulciurile la târgurile astea, dar şi-aşa ieşim rar. Puţin răsfăţ nu strică.

-Pentru George ce turtă dulce luăm? îl întreb.

-O căsuţă, iar pentru tata o cizmuliţă, spune David încântat.

-Pentru Ilinca?

-Pentru Ilinca, pisica de turtă dulce! îmi arată cu degetul înspre pisica glazurată în alb

-Iar pentru tine, David ?

-Pentru mine, minionul.

Îmi amintesc de George. David îl alintă “minionel” de când George poartă o bluză cu poza unui minion. Imi amintesc de casă şi mi se face dor. Imi alung gândul, căci sunt cu David, afară e frig, iar Piaţa Unirii din Cluj-Napoca arată feeric seara.

-A ce miroase aşa? se strâmbă David.

-A vin fiert, îi zic râzând.

Imi amintesc de vinul pe care îl făcea tata. Două butoaie uriaşe care nu-i ajungeau de toamna până primăvara. Mă scutur de amintiri urâte şi ascult colindele din Piaţa Unirii.

Mă uit la ceas, cu un taxi până la gară prindem autobuzul de 19:15 spre Gilău.

Coborând din taxi şi David îmi zice cu  efuziune:

-Mi-e asa de dor de toţi de acasă!

Şi mie îmi era dor, dar am păstrat gândul pentru mine. Copilul de-abia aştepta şi el să-şi revadă familia.

Acasă, George ne ignoră complet şi pe mine şi pe David. Il strigăm, şi eu şi fratele lui. Dacă n-aş şti, aş zice că e surd. El îşi vede de jocul lui mai departe. Mă sperie îngrozitor zidul ăsta care există între noi şi care îmi pare uneori de netrecut. Iar simt că nu exist. Noi adulţii povestim printre copii agitaţi şi urmărim să nu stricăm rutina de culcare, David merge la duş, noi schimbăm şi hrănim pe rând bebeluşii. Mă uit la termometrul de afară şi preconizez că nu va fi foarte frig, îi aranjez lui David hainele pentru dimineată, mâine e zi de şcoală.

Imi amintesc că trebuie să o duc la baie pe buni. Fac şi asta, e tot parte din rutina de seară. Şi ar fi perfect dacă buni ar şi şti de ce e acolo sau dacă atunci când ştie de ce e acolo n-ar sta degeaba.  Apoi mă gândesc că n-ar fi rău să pun şi maşina de spălat la treabă.

Dar o aud pe Ilinca, mă spăl pe mâini şi fug în cameră. Ii era foame şi ei şi lui George. Doi adulţi se descurcă cu doi bebeluşi.

Terminăm şi mă întrebă soţul râzând:

-Ai lăsat uşa la baie deschisă şi lumina aprinsă?

Aşa făcusem.

-Buni e udă pe păr, îmi zice.

Mă strâmb a greaţă, iar s-a spalat pe cap cu apa din wc, mă gândesc. Dar nu, de data asta, era apa din galeata cu mop. Era curata, avea doar puţin săpun lichid înăuntru. Seara pe care o credeam încheiată continuă cu spalatul şi uscatul părului mamei mele care de mult nu mai ştie ce face.

(va urma)

 

 

Intră în conversație