Viața cu autism. Episodul 159. ”Mi-e atât de dor de mama că simt că nu mai pot respira”

Mă trezesc în toiul nopții cu gândul cumva că George nu mișcă, mă trezesc direct și pun mâna pe el în timp ce gândesc :”of, nu, nu și el”. Nici în somn nu uit de Buni. George doarme liniștit, uneori tresare, probabil că atingerea mea e precipitată.

Apoi mă gândesc că mă simt abandonată de mama și de Dumnezeu. Cred că asta explică cel mai bine ceea ce simt acum. Înțeleg prea bine că mama n-a vrut să se îmbolnăvească, știu că ar fi vrut să mă poată ajuta. Dar n-a mai putut. Mama părea indiferentă față de mine deja în ultimul meu an de facultate. Dar a fost o indiferență ce s-a instalat gradual. Am avut timp să mă obișnuiesc cu ea. La un moment dat am crezut că a obosit, că nu-i mai pasă. Asta am crezut. Era despre mine, mă simțeam trădată. Doamne, dacă aș fi știut că se îmbolnăvește!

Mi-e atât de dor de ea că uneori simt că nu mai pot respira.

Lumea are un mare dar, acela de a ști mereu mai bine ca mine ce ar fi trebuit să fac, că poate nu trebuia să mă sacrific, că era bătrână și suferindă și sigur îi e mai bine unde este, și lista poate continua.

Iar eu nu aș vrea decât să-mi fie respectată durerea, a fost mama mea, și vă asigur că nimic din ce am făcut nu a fost un sacrificiu prea mare. Da, a fost uneori imposibil de greu, am trăit altfel ca restul lumii. DAR a fost mama mea…Ea a fost mereu parte din familia mea, ce nu înțelegeți?

Aș fi vrut ca nepoții să o cunoască așa cum era în copilăria mea: puternică, hotărâtă să treacă peste orice, mândră de copiii ei. N-a fost să fie. Acum aș avea nevoie de puterea și hotărârea ei. Ea ar fi putut să mă convingă că ai mei copii vor fi bine, că vor avea un viitor bun.

Eu nu mă pot convinge de asta. Eu sunt vulnerabilă acum, n-am mai fost așa de mai bine de 10 ani. Dar îmi voi reveni într-o zi. Îmi voi aminti cât de puternică era mama mea și cât de mult aș vrea să am aceeași putere de a surmonta greutățile.

Îmi voi aminti că nu vreau să repet cu copiii mei greșelile pe care ea le-a făcut cu mine. Voi face altele, desigur. Dar voi avea grijă să nu fac diferențe între copii, să nu-i fac pe cei mici să se simtă mai mici decât sunt, să îi încurajez și să îi ajut atâta timp cât voi avea mintea limpede.

Mereu mi-am dorit familie și copii. Nu ne dorim aproape toate asta? Dar, recunosc, nu m-am gândit niciodată că ai mei copii vor fi altfel, de ce să mă fi gândit? Nu cred că se gândește cineva la asta. Se întâmplă pur și simplu. Iar dacă se întâmplă o dată, lumea e consternată, dacă se întâmplă a doua oară, li se pare demn de o telenovelă, iar a treia oară oamenii încep să te privească ciudat, cu ochi bănuitori, ca și cum ai fi făcut ceva rău să pățești așa ceva.

Nici mama nu mi-a vorbit vreodată de așa ceva, că mi s-ar putea întâmpla așa ceva, că se poate întâmpla oricui. Deși viața i-a fost marcată uneori de tragedii, nu vorbea despre asta niciodată.

Eu sunt altfel. Mie îmi place să vorbesc despre lucrurile nerostite de cei mai mulți. Nu am fost mereu așa, am învățat că mie îmi este mai bine așa, că alor mei le e mai bine așa.

(va urma)

 

 

 

 

 

 

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație