Viața cu autism. Episodul 160. De ce-o fi greu să crești copii?

În dimineața asta gătesc. George aleargă mai tot timpul și sunt extrem de atentă să nu-l accidentez. Are el grijă să facă asta singur, e plin de vânătăi și cucuie. Pe lângă cele inerente alergatului, se adaugă alte accidente stupide cauzate de stimularea vizuală. Mi se rupe sufletul că e atât de pierdut în lumea lui.

Gyuri a ieșit la cumpărături, iar acum sunt singură cu toți trei. Le fac o ciorbă consistentă pentru că toți sunt răciți. E o ciorbă ardelenească cu zarzavaturi, cartofi, mazăre, bulion, găluști de faină și carne de porc slabă. Sunt mândră de mine, ciorba e grozavă, dar David și George abia mănâncă câteva linguri. George nu mestecă ultima lingură și are reflex de vomă. De multe ori refuză mâncarea și, mai mereu, la prima înghițitură își face greață. M-aș fi mirat ca aceste sensibilități senzoriale legate de mâncare să nu se regăsească și la el. Le-a avut și David care, imediat după trei ani, a mâncat doar sana și smântână cu pâine câteva luni de zile.

Mă resemnez. Îi ofer cărniță de pui, un fel de crispy strips cu mult curry și chimen, care le place mult de tot băieților. Mănâncă câteva bucățele. Cred că va trebui să mă mulțumesc cu atât. Mai târziu bea puțin lapte. Evident, adoarme cu biberonul de la sticlă în gură. Cu greu îi smulg sticla. Nu trece o jumătate de oră că tușește în somn, se trezește. Tușește mai tare, îl scot din pat pentru că mereu vomită. Nu e viroză să nu vomite de la secreții. E a 10-a zi de viroză la el, la David a 8-a. Ilinca a scăpat cu câteva zile de strănuturi și răgușeală, fără alte complicații.

„De n-ar lua și Buni de la ei”, îmi zic. Apoi înghit în sec. Am uitat că Buni nu mai e. Mă năpădește iar tristețea.

Afară e tare frig, David nu merge la școală momentan, e prea răcit. Totuși, ne facem temele. Nu are chef decât de calculator. S-ar juca toată ziua. E greu până îl mobilizez, apoi începe să lucreze la teme. Nu are de ales, știe că trebuie să țină pasul cu colegii lui.

Nici George nu va merge la terapie câteva zile, sper să se termine odată tusea, mucii, vărsăturile. Jumătate din blatul de bucătărie e ocupat de siropuri de tuse și antitermice.

Mă tot gândesc ce zic unii și alții despre cât de greu este să crești copii. Nu e, dacă sunt sănătoși și dacă viitorul lor nu e umbrit de perspectiva autismului, a vreunei tulburări de dezvoltare sau a unei boli ce amenință calitatea vieții sau însăși viața.

De ce-o fi de greu să crești copii, eu nu pricep. Ce li se pare unora așa de dificil? Nopțile nedormite, colicile, erupția dentară, primele viroze, tantrumurile? Sau nu suportă că și-au pierdut libertatea de a se culca și trezi la orice oră, de a merge oriunde, oricând, fără planificări și bătaie de cap?

Cum ar fi să nu vă puteți uita în ochii copilului vostru? Cum ar fi să nu răspundă în nici un fel ? Cum ar fi să stea treaz noaptea? Cum ar fi să nu vorbească, să nu spună nici la trei ani ce îl doare? Cum ar fi să vezi că trec zilele și el nu învață nimic? Cum ar fi să-l vezi că se dă cu capul de pereți pentru că nu poate comunica? Cum ar fi să se învârtă în cerc și să-și fluture mâinile la nesfârșit?

Cum ar fi să nu-ți poți imagina că într-o zi va vorbi și el? Cum ar fi să nu ți-l poți imagina în prima zi de școală? Cum ar fi să nu poți spera că într-o zi îți vei ține nepoții în brațe?

Așadar, de ce-o fi greu să crești copii?

Aș vrea și eu să știu…

(va urma)

 

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație