Viaţa cu autism. Episodul 161. „L-am strâns pe David în braţe de şi mai multe ori”

-Mamă, uită-te în ghiozdan, mi-a zis deodată David în timp ce se schimba de hainele de şcoală. Stiam că avuseseră programată o evaluare la ştiinţele naturii, iar dacă nu ştiţi ce înseamnă la clasa a 3-a, semestrul doi, vă spun eu că este doar fizică: stări de agregare, masă, greutate, electricitate etc etc. E prea greu pentru copii de 9-10 ani.

Nu îndrăznisem să-l întreb eu, nu vreau să fiu una din mamele alea încruntate, care nici nu apucă să-şi salute copiii că-i şi întreabă dacă e FB şi dacă nu e, continuă interogatoriul despre ce au făcut colegii copilului.

Nu mi-a spus, m-a lăsat să descopăr singură că era FB la o lucrare despre stările de agregare. Era foarte fericit. L-am felicitat de nu ştiu câte ori şi l-am strâns în braţe de şi mai multe ori.

-Mamă, te bucuri pentru mine? tot insista plimbându-se în lungul şi de-a latul camerei. Bluza a rămas în cameră pe pat, puloverul a aterizat pe jos, iar pantalonii au ajuns în hol.

-Sigur că mă bucur! i-am răspuns îmbrăţişându-l, oare a câta oară?

-Mama, cum de mi-am amintit tot? mi-a cerut să-i explic. David e anxios când învaţă. Aşa eram şi eu din copilărie până la vârsta de adult tânăr pe când eram studentă la Filologie. Aveam senzaţia sinceră şi profundă că nu pot reţine nimic. David e la fel de surprins că ştie, că poate memora. I-am explicat că memoria se antrenează, că va fi capabil să înveţe din ce în ce mai mult pe măsură ce va creşte şi va face acest efort.

Nu are încă încredere în forţele propriii şi mai avem puţin de lucrat şi pe autoreglajul emoţional, pe recunoaşterea propriilor emoţii şi stăpânirea celor care îl incomodează.

Este fericit când merg după el la şcoală, programul copiilor mai mici s-a schimbat, iar acum merg zilnic să îl iau de la şcoală.

Astăzi a ieşit printre primii şi mă întrebam de ce.

-Ca să nu te fac să mă aştepţi! mi-a zis vesel.

Mergem mai apoi la magazine şi ne cumpărăm pufuleţi, iar când îşi mai alege ceva dulce din raft, mă întreabă dacă nu vreau şi eu, să-mi ia şi mie. De obicei refuz.

Se bucură că suntem singuri acasă, chiar dacă nu facem nimic ieşit din comun, se schimbă, se spală, mâncăm, eu mai strâng haine sau jucării, el se relaxează puţin, apoi ne apucăm de teme.

Mă interesează şi pe mine ce fac colegii lui, dar nu pentru că sunt curioasă să aflu lucruri despre ei. Sunt curioasă să aflu ce a făcut în pauză, cum şi cu cine s-a jucat. Sunt curioasă ce notă a luat X doar că să văd dacă David a reţinut măcar ceva din jurul lui.

El de obicei îmi spune sec:

-Nu e treaba mea ce fac ceilalţi.

În esenţă are dreptate, dar cei tipici nu se poartă aşa. El nu are nici o invidie, nici o apăsare că X a fost mai bun ca el. Nu-l macină nici un negativism legat de ceilalţi.

A spus o singură dată când a luat un S : “ce păcat, aveam un FB şi acum mi-a scăzut”. Se referea la medie. M-a impresionat că el se compară doar cu el însuşi.

Mă tem totuşi că zilele lui sunt marcate de stresul nostru, de anxietatea noastră, de jalea noastră pentru George şi pentru Ilinca. Deşi pe Ilinca nu am jelit-o încă. Nu mai am lacrimi să o fac.

Dar David simte toate astea. El vede comportamentele autiste ale fraţilor lui. A ajuns să spună că nu vrea copii, că dacă vor fi autişti, va fi prea greu cu ei, vor fi prea greu de crescut. El se vede părinte asumat de pe acum cu mintea asta, de copil.

Îi reamintesc că e copil şi că are voie să fie copil, că vom mai învăţa de-ale vieţii împreună şi că ne vom mai juca mult până va creşte mare să aibă propriii copii.

(va urma)

 

 

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație