Viaţa cu autism. Episodul 166. În cele mai negre momente, eu tot mai sper. Poate peste cinci ani vor fi bine…

A început brusc. S-a încălţat cu papucii de casă ai lui taică-su şi a trebuit să-l ajut să se plimbe aşa prin casă. Am fost şocată. Mi-a fost frică să  spun cuiva, de teama să nu dispară minunea asta de întâmplare. Nu a dispărut. Ba mai mult, a reapărut! S-a încălţat şi cu papucii mei de casă, cu cizmuliţele lui de ploaie. Am fost impresionată. Arată tot mai mult cu degetul sau cu mânuţa întinsă spre ceea ce îşi doreşte. Ce mare lucru!

Iniţiază unele jocuri. Toate încep stereotip, înşiră inele pe jos, pe covor, apoi face jocul adecvat. Dar măcar pune inele pe suport, cum făcea la un an şi jumătate. Scoate toate piesele din incastru, le înşiră, apoi le pune perfect la locul lor. Dar le pune pentru că recunoaşte forma, nu pentru că ar şti ce e aceea o banană sau un măr.

Cu terapeuta lui, George face deja puzzle 2D din 2 şi 3 piese. Cu noi acasă nu face asta. Nu ştiu cum să-l fac să coopereze sau ce anume din mediul de acasa nu îi dă voie să răspundă la fel. Ne-am luptat cu tulburări de alimentaţie aproape o lună. Totul a început cu o entereocolită, secondată de o viroză respiratorie, teminată cu greu. Brusc a început să refuze alimentele solide. Lapte şi apă.  Atât. Nici banană nu mai voia.

Am cules sfaturi din mai multe părţi. Până la urmă, am făcut ce am crezut că e mai bine. Am pus în boluri mici ce credeam că ar putea accepta. Struguri, bucăţele de căpşune, bucăţele de pere, amestec colorat de fructe uscate, merişoare şi stafide aurii, prune uscate, caise uscate, amestec de seminţe crude de floarea soarelui, de dovleac. Dar nu m-am dat în lături de la a pune şi pufarine şi pufuleţi şi turtă dulce. Scopul principal este de a-l ajuta pe copil să accepte gusturi, texturi şi culori noi ale alimentelor.

Am trecut apoi la alte tipuri de mâncare solidă, dar tot feluri de mâncare ce pot fi luate în mânuţă- crispy strips, sniţel, orice poate fi bucăţit. Am trecut la supe, mai întâi supe de găluşte cu carne de pui, de tăieţei cu mulţi morcovi. A acceptat apoi si ciorbele. Pe când credeam că e bine, a căzut atât de rău, a fost un accident aşa de stupid! S-a împiedicat în fugă de piciorul lui taică-su care tocmai se dăduse un pas în spate de la frigider şi nu avusese cum să-l vadă. Şi-a muşcat buza de jos aşa de rău că s-a umplut de sânge, iar pe mine m-au trecut alternativ transpiraţii şi friguri. Cu David nu prea am trecut prin astfel de lucruri neplăcute. S-a infectat aşa de rău muşcătura că a avut nevoie de anitbiotic, unul uşor, dar iar diaree, apetit diminuat, am luat-o de la capăt.

La sfârşitul unei zile contabilizez cât a mâncat. Mă asigur mereu că a mâncat o supă sau o ciorbă cu carne. În rest mă mulţumesc şi cu multe fructe pe lângă şniţele cu piure. Cred că la un moment dat vom trece prin aceleaşi tulburări şi cu Ilinca. Nu disper. Cam am idee ce să fac. Dar sunt copii care au nevoie de desensibilizare mai puternică decât ai mei, unii mănâncă doar pasat cu anii.

Ce ne mai aşteaptă oare? Cine poate şti?

Vom trăi anii următori la intensitate maximă, asta e o certitudine. Numai să fie bine. Poate peste cinci, peste zece ani vor fi bine, vom putea spera la un viitor împlinit pentru ei. Unul în care să zâmbim toţi cinci în poze fericite de familie.

Chiar cred că este posibil. Chiar sper că va fi o realitate. În cele mai negre momente, eu tot mai sper. E datoria mea de mamă să fac asta. Cât timp respirăm suntem datori să facem tot ce putem.

Nu ştiu ce forţă mă împinge înainte, e poate dragostea pentru copiii mei.

(va urma)

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație